Strigăt de vrăjitoare

PROLOG

    In biblioteca nu mai era nimeni in afara de mine.Afara doar vantul mai suiera printre crengile tremuratoare ale batranului castan.Era intuneric.Luna arunca raze albe pe podeaua de lemn vechi, invaluind camera intr-o imbratisare palida si muta.Aici ma simteam mai putin singura decat atunci cand eram cu ai mei, de parca as fi fost acolo si totusi nu.Dar aici, cartile, mirosul greu al paginilor ingalbenite, scartaitul scandurilor reci, toate ma chemau, toate sopteau secrete vechi de sute de ani, toate rosteau juraminte unui timp care nu existase niciodata pentru ele si acum ca ma gandeam, nici pentru mine.Oricat m-as fi straduit, nu-mi puteam gasi locul nicaieri.De parca eram blocata intr-un timp necunoscut mie, ca o intrusa care nu reuseste sa-si adune gandurile ca sa-si aminteasca cum a ajuns aici. Asta eram eu, o prada a vietii, inlantuita in propria mea existenta.Si nimic mai mult.

   Podeaua a scartait cu un zgomot sacaitor pentru urechea mea obisnuita cu linistea de dinainte, intrerupandu-mi reveria.Dar in acelasi timp, inima mi-a tresaltat cand am simtit o mana rece si grea strangandu-ma de umar.Am intors capul, clipind de cateva ori ca sa ma obisnuiesc cu intunericul din spatele meu.Nu am reusit sa scot decat un Ah! gatuit.

    - Anisa, a rostit Adam cu asprime numele meu.E pentru ultima data...

   Dar eu l-am intrerupt numaidecat, ridicandu-ma si scuturandu-ma din stransoarea lui.Si fara sa stau pe ganduri, m-am rastit la el:

   - Atunci ce mai cauti aici?De ce nu poti pur si simplu sa ma lasi in pace daca oricum nu iti pasa?

   - Anisa, nu asta am vrut...

   - O, ba da! i-am taiat-o eu.Esti ca toti ceilalti, oricat te-ai ascunde, stiu ca asa e.Asa ca de ce nu pleci si ma lasi aici?Mincinosule! sfarsesc eu, cu rasuflarea pierita.

   As fi vrut sa se fi intors cu spatele si sa fi plecat, asa cum o faceau toti.As fi vrut sa ma fi lasat aici, iar eu m-as fi prabusit pe scaunul de langa mine si as fi plans in voie.As fi vrut sa fi deschis gura si sa ma fi facut  sa cred in propriile mele cuvinte.As fi vrut sa fi fost suficient de puternica incat sa ii fi intors eu spatele si sa fi fugit departe, unde nimeni nu m-ar mai fi gasit vreodata.In loc de toate aceste lucruri, fratele meu a continuat sa ma priveasca fara nicio expresie.Ochii lui de obicei albastri capatasera o nuanta de gri precum cea a norilor de furtuna.Erau intunecati, de parca inghitisera tot intunericul de afara.

   - Pleaca! m-am trezit eu strigand.Nu mai vreau sa te vad!Pleaca!

   Dar nimic nu se schimba in expresia fratelui meu.Nici macar nu clipi.Au trecut secundele si niciunul dintre noi nu a mai spus nimic.Am dat sa ma aplec sa-mi iau ghiozdanul trantit la picioarele mele, dar nu am apucat si un zgomot puternic mi-a furat auzul.Nu am bagat de seama ce s-a intamplat decat abia cand durerea usturatoare m-a facut sa-mi duc mana la obrazul ranit.Imi simteam fiecare vas de sange zvacnindu-mi sub pielea subtire.Nu am reusit sa articulez niciun cuvant, dar am ridicat capul si m-am uitat nauca la fratele meu. Adam s-a apropiat de mine si m-a luat in brate, strangandu-ma cu putere. Ii puteam simti tremurul pe sub camasa subtire din denim pe care o purta.Dar tot nu am reusit sa ma adun si pur si simplu m-am holbat peste umarul fratelui meu la peretii albi ai bibliotecii fara sa scot un cuvant.Adam fu primul care rupse tacerea.

   - Sa nu-mi mai spui niciodata sa plec.Sa nu mai spui niciodata ca nu mai vrei sa ma vezi fiindca as innebuni.Ai inteles?Dar eu am ramas tacuta in continuare, iar el ma indeparta usor si ma intreba din nou, punand accentul pe ficare silaba in parte.Ai inteles?

   - Da..., am reusit eu sa baigui in cele din urma.

    Adam m-a tras din nou in bratele sale, iar eu mi-am ingropat fata la pieptul lui cand lacrimi fierbinti au inceput sa se mi se rostogoleasca in josul obrajilor.Dar tocmai atunci, umbre inalte si negre ne-au inconjurat, iar fratele meu a pierit in intuneric si eu odata cu el.Visul se risipise...