Minunea din viața mea (Finalizată)

Minunea din viata mea

Minunea din viata mea.

Maria Nane. 23 noiembrie 2016.

Povestea pe care am să v-o spun, poate nu diferă de restul pe care le-aţi citit deja, însă cred că este important să o fac cunoscută.

Motivul pentru care m-am apucat de scris în urmă cu vreo câţiva ani, a fost faptul că mi-am dorit ca la un moment dat, să pot aşterne pe hârtie această poveste. Atunci nu eram pregătită, poate pentru că lucrurile încă vibrau la intensitate maximă în sufletul meu, însă simt că acum este momentul. Tot ceea ce veţi citi a fost trăit de mine, este o poveste cât se poate de reală din care sper, să aveţi ce învaţa.

"Minunea din viaţa mea" este pentru toţi cei care cred că în viaţă nu există minuni, pentru toate mămicile cu probleme în sarcina sau cu risc crescut de naştere prematură. Ce trebuie să ştiţi înainte de a-mi parcurge povestirea? Că eu am reuşit. Greu, dar am reuşit! Fiţi convinse că nimic nu este întâmplător în viaţă şi niciodată nu renunţaţi la ceea ce vă doriţi. Fiţi încrezătoare şi puternice. Minuni există... şi una dintre ele poartă numele de Tudor Bogdan. El este fiul meu. (Fiul meu, nu credeam că voi ajunge vreodată să spun asta cu voce tare... sună minunat).

Pentru cei care nu mă cunosc, numele meu este Maria (Paper Smile-undercover). Am 35 de ani şi... sunt mămica de prematur. (Mă simt ca la asociaţia alcoolicilor anonimi, nu că aş şti cum se întâmplă lucrurile acolo, însă filme am mai văzut şi eu, vorba aceea).

Nimic ieşit din comun până aici. Nu e ca şi cum aş fi singura mămică de prematur din lume!

Dar, să vă spun cum a început totul...

M-am gândit întotdeauna că ceea ce face cu adevărat o femeie să fie împlinită este aducerea pe lume a unui copil (acum nu zic că este o chestie general valabilă, însă pentru mine, asta însemna la acel moment împlinirea). Ceea ce nu m-am gândit în ruptul capului a fost că este al dracului de greu să realizezi asta. Şi aici nu mă refer la naştere, la durerile facerii sau la travaliu, deşi nu sunt nici astea de ignorat, ci la un lucru absolut banal.

Să rămân însărcinată!

Poate pentru unele dintre voi acest lucru se întâmplă la fel de uşor precum aţi mânca un măr... pentru mine însă, este precum aş mânca un pepene (pe de-a întregul, dintr-o îmbucătură). Adică aproape imposibil. Acest lucru însă nu m-a descurajat. După ce am realizat că nu rămân însărcinată am început investigaţiile. Analize, peste analize controale peste controale... nimic. Eram sănătoasă, dar cu toate acestea nu rămâneam însărcinată. Spre norocul meu, am avut şansa să întâlnesc un medic care mi-a sugerat să fac nişte injecţii cu polidin. La scurt timp după acea cură de injecţii... am rămas prima dată însărcinată! Se întâmplă în anul 2008. Să vă mai spun că eram în culmea fericirii? Atât eu cât şi soţul meu, ne doream copilul foarte mult. Cinci luni sarcina a decurs absolut normal, apoi într-o călduroasă zi de iulie, castelul meu s-a năruit. Am ajuns la spital cu contracţii şi iminentă de avort. Aveam 23 de săptămâni. O sarcină mult prea mică ca să poată fi catalogată viabilă. Am fost imediat băgată în sala de naşteri şi în mai puţin de cinci ore... era gata. Iris (pentru că aşa mi-aş fi dorit să o numesc) s-a născut pe 24 iulie 2008, la ora 12:30, la 23 de săptămâni, cu 545 gr, dar fără şanse de supravieţuire. A murit înainte să o pot vedea, înainte să o pot atinge, înainte să realizez că din spital voi pleca cu mâinile goale.

A urmat o lungă perioadă de frustrare... un milion de întrebări îmi umpleau mintea şi mă decuplau de realitate. De ce mie? De ce eu? De ce copilul meu? Cu ce am greşit?... erau doar câteva dintre ele. Începusem să urăsc cărucioarele de pe aleile parcurilor, să urăsc gravidele care-mi ieşeau în cale din când în când... ajunsesem să numai suport în jurul meu familii fericite. Da, mă transformasem în ceva ce nu credeam că pot fi vreodată!