I miss you

Inceput

E amuzant cum destinul ne aduce neiertat in etape dificile ale vietii. De curand am trecut si eu printr-o astfel de etapa. De cativa ani incepeam sa inteleg cum merg lucrurile in familia mea si am realizat ca nu e totul atat de perfect cum credeam. Banii lipseau. Incepusem sa ducem dor de mancare. In casa era scandal tot timpul. Mama era prima care sarea cu gura. Ea nu avea nici o contributie pozitiva in casa asta. Nu facea absolut nimic. Tata, insa, muncea de dimineata pana seara ca sa ne faca rost de un ban sa ne luam de mancare; cand mai avea timp, mai facea cate ceva prin casa. Nu dormea o noapte. Gandurile ca nu poate sa acopere lipsurile si ca nu poate sa ne ofere o viata la fel de buna ca a celorlalti copii nu ii dadeau pace. Ai mei se injurau in fiecare zi. Si de parca nu era de ajuns, de multe ori si noi picam victime ale vorbelor mamei. "Nu sunteti buni de nimic!", "Prostilor!", "Sunteti niste idioti, asta sunteti!" -am auzit vorbele astea o viata intreaga si o sa le aud mereu. Din cauza stresului, fratele meu, Denis, s-a apucat de fumat. Venea tarziu acasa, pe la 12 in fiecare seara. Celalalt frate al meu, Andrei, avea mereu castile pe cap si muzica la maxim doar ca pentru un moment sa nu mai auda lumea vorbind. Iar eu? Eu eram cea mai mica. Nu stiam ce pot face. De obicei imi luam bataie de la fratii mei in fiecare zi. Dar nu plangeam in fata lor. Fugeam in dormitor si plangeam acolo o zi intreaga, nici nu mai mancam. Intr-o zi, tin minte ca ma saturasem de tot si atunci a fost prima data cand am plans in fata familiei mele si le-am zis "Daca tot nu ma iubiti, mai bine ma dadeati unei case de copii sau ma aruncati in strada. Mai bine muream!"; raspunsul fratelui meu cel mai mare m-a uimit -"Ai dreptate, poate ar fi fost mai bine fara tine!". Aveam 8 ani. Cand am auzit asta, am plans 3 zile la rand. La 11 ani, gasisem o metoda nu prea buna de a evada din lumea asta. In primavara, imi facusem prima taietura pe brat. Eram la scoala, iar toti se uitau la mine ca la o psihopata. Nu m-au deranjat privirile lor. Desi ma mai intrebau unii din cand in cand, le spuneam ca a fost doar o faza de moment, ca sunt bine. Eram o mincinoasa. Eram prietena doar cu o tipa de acolo, dar nu prea ma incredeam in ea. Aveam un grup de prieteni din 5 fete si 1 baiat, dar eu ramaneam mereu cea din spate, nu scoteam un sunet. Sau daca o faceam, parea ca sunt cea mai fericita. Si adevarul? Adevarul e ca sufletu-mi plangea non-stop. Noptile erau cele mai grele. Cand am inceput clasa a 6a, m-am mutat la parinti acasa. De cand ma nascusem pana in acel moment, am stat la bunica mea. Ea m-a educat. Ea mi-a fost si mama si prietena si bunica si profesor. A fost si inca este totul. Eu eram copilul ala care invata mereu si isi facea temele. Eram copilul ala caruia ii era frica sa scoata o vorba si caruia ii era frica sa faca vreo prostie. Eram victima tuturor copiilor din scoala, si mai mici, si mai mari. Nu ieseam din banca, de frica sa nu-mi puna vreunul piedica si sa rada iar toti de mine. Imi era frica de rasetele lor haine. Am ajuns in clasa a 7a. M-am schimbat. Sunt mai tupeista. Dar tot o fraiera, tot o victima, tot singura. O mare parte din persoanele pe care le cunosteam ma stiau de frica. Dar cei din liceu tot faceau misto de mine. Nu mai vorbeam cu absolut nimeni, eram baricadata intr-o lumea de lacrimi si ura.
Dar intr-o zi, lucrurile s-au schimbat. Ma jucam un joc si… Am intalnit persoane frumoase sau mai putin frumoase. In perioada aia, am fost cu un tip. N-am stat mai mult de o luna. Inca se vedea cu fosta. Am crezut ca il pot ajuta, dar n-a fost asa. Stii, multi ar putea zice ca sunt mica, dar, datorita mediului in care am trait, gandeam mult mai matur. In fine. Urma sa-si faca o viata cu fata aia. Eu eram doar o proasta care astepta. Am rupt firul dupa ce mi-a zis ca-s prea mica si proasta sa pot sa-l iubesc cu adevarat. Am plans. Mult. Nu ma mai gandeam asa des la el. In vara, am intalnit, tot acolo, un tip. Numele? Tyler. Vorbeam si radeam de parca ne-am fi cunoscut de o viata. Am pastrat legatura mai departe cu ajutorul Snapchat-ului. Vorbeam in fiecare zi de dimineata pana seara, chiar daca era cam dificil pentru ca eu eram in Romania, iar el in Marea Britanie. Orele erau total diferite. Cand eu ma trezeam, el se culca. O adevarata nebunie! Dar ne-am acomodat. A devenit fratele de care aveam nevoie cand eram mica: iubitor, grijuliu, protector, atent. Il iubesc mult. In iulie am mai intalnit pe cineva. Il chema Nathan. Adoram numele lui. A fost dragut cu mine. Si am stiut ca e nebun din prima clipa. Am pastrat legatura. Ne-am vazut chipurile cu ajutorul unor poze. Reactia lui a fost totul. Mi-a zis "Esti frumoasa 😍". M-a facut sa zambesc. "Doar intreb; ai fi interesata sa fii iubita mea?" -a fost urmatorul lui mesaj. In perioada aia, eram cu fraieru' ala si il iubeam pe el. Vorbeam cu Nate toata ziua, chiar daca el era din Irlanda. Era un prieten bun. Odata, a fost o atmosfera cam ciudata pentru mine, fiindca atunci mi-a spus prima data ca ma iubeste. Credeam ca se refera la sensul de prieteni, asa ca i-am spus ca si eu il iubesc. Dar el se referea la cu totul altceva. Am trecut peste. Ziua urmatoare mi-a spus iar ca ma iubeste. Nu stiam ce sa zic, asa ca el m-a lamurit zicand ca este in regula si m-a inteles; sa ma gandesc la asta ca de la un BFF. Si a fost ok.
Intre timp, am rupt-o cu ala. In momentul de fata, imi parea foarte rau, dar a fost unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am facut. Din ziua in care m-am separat de tipul ala am inceput sa traiesc cu adevarat.