Meet me in the sky

Un alt fel de prolog

Sunt o persoană greu de înțeles... greu de suportat. Mintea mea nu funcționează ca a celorlalți. Aș putea fi aici, părând că sunt extrem de interesată de ceea ce îmi povestești și de fapt să mă plimb cu mintea printr-o pădure sau pe o plajă.
Când mă plimb pe stradă nu prea sunt atentă la oamenii sau lucrurile din jurul meu. Evadez adesea în lumea mea. Plec undeva departe. Departe de toate problemele, gândurile și suferința.
Nu mă simt ca și când aparțin locului ăsta. Vreau să călătoresc. Să descopăr locuri noi, oameni noi. Să mă descopăr pe mine însumi.
Sunt înconjurată de trupuri. Trupuri goale, ca niște roboți. Îmi e dor de suflete, de inimi care bat puternic la o simplă atingere, sau poate un sărut. Îmi e dor de zâmbetele adevărate, venite din inimă. Nu acele zâmbete false de pe fețele tuturor. Îmi e dor de originalitate. Vreau să cunosc ceva nou, interesant, care să mă pună pe gânduri. M-am săturat de monotonie, de rutină.
Îmi e dor de mine...de persoana care am fost cândva. Care râdea mereu, glumea, se prostea. Mereu am încercat să-i ajut pe oamenii din jurul meu. Când li se rupea o bucățică din inimă le dădeam o bucată din a mea. Până când...m-am uitat puțin în sufletul meu, la inima mea și am văzut un gol imens. Semăna cu o gaură neagră care înghițea orice zâmbet, orice amintire frumoasă, orice parte din "vechea eu".
Am ajuns să fiu ca ei. Am ajuns să fiu un robot. Nici nu îmi amintesc când am simțit că trăiesc cu adevărat. Când am zâmbit, nu doar cu fața, ci și cu inima.
Mă uit în oglindă. Sunt puțin mai înaltă, am slăbit, părul mi-a mai crescut, dar strălucirea din ochi a dispărut. Ochii mei sunt triști și goi, buzele uscate, singure...
Mă întreb de multe ori de ce am ajuns așa...? Ce anume m-a făcut să mă pierd pe mine însumi? Să devin un robot plictisit și obosit prins într-o rutină. Da...sunt obosită. Obosită să caut pe cineva care să mă aducă înapoi. Care să mă țină de mână și să-mi șoptească un "Te iubesc". Cineva căruia să-i pot da inima mea și să știu că o va repara, nu o va strica mai tare.
Mi-am pierdut speranța că așa ceva ar putea exista pentru mine și singura alinare o primesc de la cărțile pe care le citesc. Poveștile sunt atât de frumoase! Unele au puterea să te absoarbă cu totul în ele, în altele te regăsești, în altele ți-ai dori să fi în locul personajului...
Această poveste este de fapt un scurt jurnal. Are rolul de a mă ajuta să mă găsesc eu pe mine... Vrei să mi te alături în această călătorie numită viață?