Încep cu greu să-mi amintesc ceva,
Ceva, ce inima-mi întristeaza,
Iar mintea-mi întunecă.
Ceva de mult apus...
Dispărut în umbre.
Un fel de curent ce trage pe la spate,
Asemenea unei ființe, ce lipsește de vremuri multe.
Stau în cameră și mă uit,
Pe acești pereți pătați de vreme.
Simt o lipsă, ca și cum o poveste s-a terminat.
Sau poate a început ?
Sau poate nici nu a fost?
Dar ceva tot lipsește!
Iar conștiința nu stie de ce.
Pe geam văd lumea gri,
Neștiind ce se petrece-n jur.
Nepăsare și regrete,
Fără suflet și fără rost pe lume,
Asemănătoare cu a mea ființă.
Poate chiar eu sunt...
Omul de afară.
Și natura pare palidă,
Răsuflă cu durere.
Ce a fost aici ?
Cănd a trecut ?
Cum s-a terminat?
O întrebare unde vreau un răspuns,
Chiar dacă va dura.
Dar oare căt timp a trecut de atunci?
Ani , zile ,luni ?
O fi fost primăvară , vară ,toamnă , iarnă?
Sau nu fi fost să fie.
Poate este o iluzie - a neștiinței mele,
Un vis al acestei odăi pustii.
O sperantă de mult risipită...
Ajung să fiu într-un delir,
Într-un delir, unde mă lupt cu mine.
Mintea-mi zice să trec mai departe,
În urmatoarea cameră, nepătată de insomnie.
Dar sufletu-mi zice să mai stau,
Să citesc pe șoapte.
Să ascult camera căci poate ...
Voi găsi visul peste noapte...
