Secretul fericirii

Regăsirea

Cele câteva secunde care au trecut până să răspundă mi s-au părut chinuitor de lungi. Îşi schimbase numărul de telefon în urmă cu câteva luni, când îsi pierduse telefonul. Nu credeam că mai avea numărul meu. Însă mi-a demonstrat contrariul într-un mod ce nu mai admitea nicio îndoială: îmi spusese pe nume. Se pare că îşi recuperase cumva contactele. Sau ținea minte numărul meu. Vocea care mi-a răspuns la telefon era gâtuită de emoție, dar inconfundabilă pentru mine.

-Eu sunt, am răspuns cu voce stinsă, încercând zadarnic să nu-mi trădez emoțiile.

-Credeam că n-am să-ți mai aud vocea niciodată.

A făcut o pauză de câteva secunde, aşteptând un răspuns. Dar eu tăceam, incapabilă să-mi găsesc cuvintele. Observând asta, a continuat:

-Am ştiut mereu că eşti o fire orgolioasă. M-aş fi aşteptat mai degrabă la o bucată de tavan în farfurie decât la un telefon de la tine. Înseamnă că ceva s-a întâmplat.

-Nu ştiu. Tot ce ştiu e că-mi lipseşti. Şi că mă temeam că lumea e prea mică pentru noi doi.

-Iar vorbeşti în pilde şi dodii? Asta ce mai înseamnă?

-Că mă temeam să nu dăm piept în piept pe stradă ori în vreun loc mai aglomerat. Bucureștiul nu e chiar atât de mare încât să poți să-ți pierzi urma în el.

-Carevasăzică te-ai ținut de cuvânt. Oricât s-au opus ai tăi, tu ai ținut-o pe a ta să vii aici, nu?

-Vorbeşti de parcă nu m-ai cunoaşte...l-am ironizat.

A oftat prelung. Nu ştiu dacă a uimire sau a neplăcută surpriză. Apoi a spus ceva ce nu m-aş fi aşteptat să aud niciodată:

-Aş vrea să te văd. Oare mai semeni cu Ani a mea? Mai păstrezi ceva din omul de la care mi-am luat rămas-bun în seara aceea blestemată de iulie?

-Vino să vezi, am chicotit.

-Glumeşti, nu? a întrebat plin de emoție în glas.

-Nu glumesc. Sunt acasă şi mă simt rău. Nu pot ieși nicăieri. Dacă vrei să mă vezi, va trebui să-ți învingi lenea şi să vii aici.

-Asta e o capcană, mai mult ca sigur. Vrei să vin acolo ca să mă omori şi să mă dai de mâncare pisicii, nu? a chicotit el.

-Nu vreau să o omor pe Crisa, i-am răspuns pe un ton ironic.

Crisa e un puiuț de Angora drăgălaş şi jucăuș, alb ca un fulg de nea. O aveam de puțin timp. Mereu îmi dorisem o pisică, iar o pisică turcească s-a dovedit perfectă pentru mine.

-Eşti rea. Dar îmi voi asuma riscul. Vin.

A închis fără să-şi ia la revedere. Imediat după am conştientizat ce făcusem de fapt: îl invitasem aici, iar el luase gluma cât se poate de în serios.

Eram încă uimită când uşa s-a deschis şi am auzit pașii lui uşori pe coridor. Se pare că, într-adevăr, obiceiurile vechi pier greu: după atâta timp, încă nu uitase că odinioară intra în apartamentul meu ca în propria sa casă. A ezitat îndelung înaintea ușii de la dormitor. Într-un sfârșit, a apăsat clanța şi a deschis larg uşa.

L-am măsurat din priviri căutând să aflu cum îl schimbaseră anii ăştia. Dar căutam, se pare, în zadar. Era neschimbat, cel puțin în aparență.

M-a privit îndelung minute bune, fără să rostească vreo vorbă sau să-mi dea de-nțeles, măcar c-o privire, ce avea de gând. Iar eu simțeam cum ard pe dinăuntru ca o lumânare aprinsă la ambele capete. Urăsc să aştept. Niciodată n-am avut răbdare, cu atât mai puțin în astfel de momente. După câteva minute lungi cât o veşnicie, l-am simțit(mai mult decât l-am văzut) apropiindu-se încet de mine.

-Nu ai idee cât de mult mi-ai lipsit.

-Nici să nu îndrăzneşti! Atâta timp n-am putut lua legătura cu tine în niciun fel. Nici măcar nu ştiam dacă mai trăieşti! Primeam în fiecare an un "La mulți ani!" sec, alături de numele tău, de fiecare dată de pe un alt număr pe care evident că nu puteam suna sau trimite măcar un "Mulțumesc!" înapoi. Credeai că dacă-mi arăți că n-ai uitat data naşterii mele îmi va fi de ajuns? Ai promis că păstrăm legătura, ca apoi să dispari pur şi simplu!

Deja îmi simțeam genele umede.

-Anastasia...ştiu ce-am spus şi ştiu ce-am făcut. Vei înțelege totul cât de curând, îți pro-

-Nu-mi mai promite nimic!

-Fie. Atunci iată: sunt acum aici lângă tine şi asta e tot ce contează. Şi n-ai decât să nu mă crezi, dar n-am încetat niciodată să te iubesc.

Nu m-a mai lăsat să răspund. Mi-a luat obrajii în palme şi mi-a aşezat buzele peste ale lui într-un sărut pe care simțeam că l-am aşteptat o veșnicie, şi care acum, când în sfârșit venise, mi se părea un miracol.

-Şi eu te iubesc, Damian...

-Ştiu. Am fost sigur de asta tot timpul. Altfel n-aş fi fost acum aici.

-...dar n-am să te iert. Niciodată.