Secretul fericirii

Aparențele

Părea o dimineață tipică, în care pentru a nu ştiu câta oară n-am avut timp de cafea. Nu dormisem toată noaptea, iar vestea venirii lui în oraş făcuse ca sute de scenarii să mi se deruleze prin fața ochilor întreaga noapte. Pe lângă neliniștea din mine, vacarmul de pe holurile facultății părea un ecou surd.

-Anastasia!

Am ridicat zăpăcită privirea. Prietena mea mă privea cu o expresie de reproş. La rândul meu o priveam nesigură, neştiind ce să-i răspund.

-Ani, ce e cu tine? E a patra oară când te strig.

Numele meu e Anastasia, dar când eram mică eram adesea numită Ani. În timp, m-am obişnuit să mi se spună aşa, iar acum a mi te adresa cu numele întreg mi se pare aproape o formalitate.

-Iartă-mă, nu sunt în apele mele astăzi...

-Asta văd şi eu. Eşti mai rău decât un ou fiert, chicoti Andra.

-Nu mă simt prea bine.

-Înțeleg. Dar ce nu înțeleg eu e de ce Dumnezeu te ferești de mine ca de un ciumat de vreo două zile. La naiba, Ani, au trecut 3 ani şi tu tot nu ai încredere în mine?

Mă privea înciudată. Şi avea dreptate. Nici eu nu ştiu de ce Dumnezeu mă deschid atât de greu față de oameni. Mereu am fost rece. Şi mereu mi s-a reproşat. Am reușit să îndepărtez destui oameni în felul ăsta. Dar n-aveam nici cea mai vagă idee ce să fac în privința asta. O iubeam pe Andra. Era prietena mea cea mai bună. Aş fi mers până-n fundul iadului desculță de dragul ei. Şi totuși...nu-mi găseam cuvintele pentru o confesiune.

-Hai să mergem spre casă... oftă ea vizibil mâhnită.

-Ce? Acum? Dar abia am ajuns aici.

-Şi sigur eşti în stare să rămâi...Abia stai în picioare, ai nişte ochi obosiți...ca să nu mai spun că tremuri. Aşa că ori te conduc acasă, ori te târăsc până acolo. Tu alegi. Dar oricum ar fi, tot în pat ajungi.

O credeam pe Andra în stare să facă ce a spus, aşa că nu m-am mai împotrivit. Drumul spre casă a durat mai puțin de zece minute, dar am simțit că trecuse o veşnicie. În tăcerea dimineții se auzeau doar bătaia ritmică a paşilor noştri pe trotuar şi sunetul frunzelor moarte strivite sub pantofi. Niciodată de când mă ştiu nu mi-au plăcut toamnele.

-Andra...am şoptit mai mult pentru mine.

-Dacă te-ai decis să mă luminezi, te ascult. Dacă nu, mai bine uită ce ai vrut să spui.

-Îmi pare rău, dacă asta aşteptai să auzi. Damian s-a întors în oraş. Şi de aici nu mai e nevoie să-ți explic nimic. Am coborât privirea în pământ; aşteptam să spună ceva. Dar era decisă să-mi plătească tăcerea aşa cum meritam: cu tăcere.

Ajunsă în casă, m-am întins în pat şi am început să analizez albul tavanului. Era prea alb. Nici măcar un punct, o imperfecțiune cât de mică, oricât mă străduiam să caut. Perfecțiunea nu există. Sau dacă există, nu e întruchipată de un tavan. Un gând mă împingea să arunc înspre el cu orice l-ar fi putut păta. Dar luând în calcul starea în care eram, am decis că planul de cucerire a albului perfect mai putea fi amânat. M-am ghemuit sub pătură şi am închis ochii. Cele mai neplăcute sentimente pe care le poți experimenta sunt cele cărora nu le cunoşti sursa. Auzi un sunet, dar eşti incapabil să-ți dai seama din ce direcție vine, parcă s-ar auzi din toate părțile. Eu simțeam o durere puternică, dar parc-o simțeam în tot corpul. Nu puteam să-mi dau seama ce mă doare cu adevărat. Aş fi vrut să adorm, dar părea imposibil...Acum mai mult decât prezența lui atât de aproape de mine(dar totuși departe) mă tulbura gândul că o supărasem pe Andra. Fata asta e o adevărată martiră, dacă-mi poate suporta mofturile şi toanele de copil singur la părinți, alintat din toate părțile şi obişnuit cu răsfățul. Sunt aşa o egoistă câteodată...

Până la urmă va trebui să îl sun. Dacă ne vom întâlni în oraş din întâmplare atunci ce va fi...? Asta mai lipsea, să mă cert şi cu el. Am făcut un efort de voință să mă ridic şi să-mi caut telefonul. Cu degetele tremurânde, am format un număr pe care nu-l folosisem niciodată. Nu ştiu dacă speram să răspundă, dar mă simțeam datoare față de mine însămi să încerc. Speram totuși să nu. Pentru că dacă ar fi răspuns, nu aş fi avut nici cea mai vagă idee ce motiv să invoc pentru apelul acela. Ar fi trebuit să caut un pretext înainte.

-Anastasia...? şopti vocea de la celălalt capăt al firului.