Secretul fericirii

La naiba cu toate...

De ce nu mă pune să aleg ce deget vreau să mi se taie? Am sentimentul că ar fi o decizie de o mie de ori mai ușoară decât să aleg între visul meu şi omul pe care-l iubesc. Se spune că dragostea adevărată cere sacrificii, dar nu cred că am puterea să mă sacrific pe mine pentru ea.

Cred că trecuseră minute bune când Damian m-a trezit din visare:

-Ştiu că te-am pus pe gânduri. Iartă-mă. N-ar fi trebuit să vin.

-O să pleci azi?

-Da.

-Am să te mai văd vreodată?

-Ştii că nu promit niciodată decât dacă sunt sigur că pot duce la capăt. Nu ştiu. Poate. (pauză lungă, eu priveam în gol) Trebuie să plec acum. O să mă întorc diseară. Dacă, printr-o minune, te decizi să vii cu mine...ştii ce ai de făcut.

Nu i-am mai răspuns. A plecat fără să mai spună ceva. După ce am auzit uşa închizându-se în urma lui, primul meu gând a fost să o sun pe Andra. Şi asta am făcut. I-am spus doar să vină la mine şi am închis fără să aştept un răspuns. O oră mai târziu, în prag a apărut Andra şi m-a găsit privind dezorientată spre şifonierul deschis.

-Bineeee...ce naiba ai? Începi să mă sperii. A venit aici, nu-i aşa?

-Da.

-Unde e acum?

-Nu ştiu.

-Când a plecat?

-Înainte să te sun pe tine.

-De ce aştepți să te întreb...?

-Nu rămâne aici. Pleacă diseară. Şi mi-a propus să mă duc cu el.

-Unde?

-La Constanța.

-O să te duci?

Andra oftă adânc. Era pe punctul de a izbucni în plâns.

-Nu-mi vine să cred că face asta. Şi nu-mi vine să cred că te ia de lângă mine.

M-am ridicat şi m-am dus să o îmbrățişez.

-Dacă eram hotărâtă să mă duc, m-ai fi găsit cu bagajele făcute.

-Poate ar trebui să te duci. E ultima ta ocazie să fii cu el. N-o rata.

-Mai e mult până diseară...

Nu m-a luat în seamă. A oftat dezorientată şi şi-a lăsat capul în palme. Şi-a adunat gândurile preț de o clipă, apoi m-a privit de parcă nu avea să mă mai vadă niciodată.

-Te rog, mergi. Încearcă. Ştiu cât de mult l-ai iubit, cât ai suferit după ce a plecat. Şi mai ştiu că-l iubeşti încă.

-Andra...asta ar însemna să las în urmă tot ce am. Ar însemna să te las pe tine.

-Nu laşi tot ce ai. O să-l ai pe el. Iar eu voi fi mereu prietena ta, indiferent câți kilometri ne despart.

Am îmbrățișat-o din nou, de data asta ca să-i mulțumesc pentru ce spusese. Ştiam că nu minte doar ca să mă încurajeze.

✴După câteva săptămâni✴

-Când ai devenit aşa o pisăloagă, Anastasia? Nu te mai recunosc!

-În clipa în care ai început să ai secrete față de mine, Damian!

-De ce nu ai încredere în mine, femeie? Te-am adus în casa mea pentru că te iubesc, nu pentru că vreau să-mi fac un duşman din tine.

-Eşti imposibil, Damian!

Mi-am luat pardesiul şi am ieșit trântind uşa de la intrare în urma mea. Nu s-a sinchisit să strige după mine. Damian al meu era acum un străin nepăsător care mă smulsese din cuibul meu pentru a mă aduce aici. Iar aici m-a lăsat pur şi simplu de izbelişte, singură într-un oraş necunoscut. Şi după toate astea, eu continuam să-l iubesc la fel de mult.

Am mers către faleză, apoi de-a lungul ei timp de vreo jumătate de oră. Apoi m-am așezat, privind descumpănită cum înserarea începea să coboare peste oraş. Toamna era pe sfârşite, zilele deveniseră mai scurte şi serile mai reci. În curând trebuia să mă întorc, dar eram sigură că el va ține morțiş să continue lungul şir de reproșuri început mai devreme. Printre amalgamul de gânduri, nu am sesizat că din spatele meu sunetul unor paşi se apropia încet de mine. Am tresărit în clipa în care o mână bărbătească s-a așezat pe umărul meu.