Cel mai mult imi place sa povestesc amintiri. Nu m-as putea opri niodata. Si daca mi se termina amintirile mele si ale lor, eu incep chiar sa le povestesc despre amintirile altora pe care i-am stresat cu depanatul de amintiri.
De ce imi place asa de mult sa povestesc amintiri? Sincer, chiar nu stiu.Nu ma simt deloc presata de trecut. Nu ma afecteaza. Doar ca, pur si simplu ,uneori, dupa ce am cunoscut o persoana o perioada de timp( care variaza de la persoana la persoana) , imi place sa meditam impreuna asupra a ceea ce ne-a marcat pe noi in trecut, de unde am inceput, prin ce schimbari am trecut, ce ne mai putem aminti din cele "mai frumoase perioade ale vieti"-dupa cum spun unii, etc.
Cred ca doar asa cunosti cu adevarat o persoana. Iar eu pretuiesc mult timpul,si, cand o persoana ma intereseaza si ma atrage foarte tare din punct de vedere mintal, incerc sa descopar cum a fost ea de la inceputuri si pana acum. Imi plac schimbarile aduse de timp si imi place extrem de mult sa le analizez si sa le cunosc.
Si acum ma gandesc in continuare,doar la el. Incerc sa ma concentrez pe ideea care mi-a tresarit intre milionele de ganduri, dar gandul meu se duce usor, usor de la orice cuvant, ajunge cu fiecare tasta apasata mai aproape. Mai aproape de el. Tot ce scriu am scris cand pentru cateva milesecunde reusesc sa ii sterg numele din gand.
Ma gandesc mult la el. Pentru ca ma atrage, cred, din toate privintile. Ma atrage mintal, pentru ca eu un om foarte sensibil, cu o gandire poetica care se vrea rationala. E un am foarte volatil si chiar spontan. Si e un om inteligent. Stie cateva ceva din fiecare domeniu. E un om chiar cultivat as putea sa spune. Si stie sa se poarte si stie cum sa vorbeasca, chiar despre orice . Imi place foarte mult cand scoate o stare mai secreta la iveala, si e cu adevarat visator, e dulce si dragastos , dar imi place si atunci cand e cu picioarele pe pamant,cand pare ca e distant, rece.Uneori.
Si nu, nu e chiar tot timpul atat de bine, caci uneori mai are niste faze, dar incerc sa le inteleg.
Si acum, as vrea sa vorbesc despre relatiile mele trecute.
In primul rand relatiile mele, care au fost pe bune, adica sa iesim sa ne petrecem timp impreuna si sa ne sarutam, au fost 2.
Prima, a fost din disperare. Eram a 9a, avusesem parte de niste primuri saruturi nasoale rau, iar pe mine nu prea ma plac baietii. Asa ca, atunci cand am gasit primu fraier care sa ma placa cat sa se combine cu mine, am si profitat de ocazie. Era un tip dragutel asa, adica incerca sa fie dulce, dar ma cam enerva si era prost. Nu imi placea deloc, si ma enerveau gesturile lui dragalase, caci nu ma atragea. Venea si ma lua de la liceu. Uneori ma si ducea. Cu ratb-ul, nu va ganditi la altceva. Avea 18-19 ani parca, si avea o situatie nasoala rau in familie, si chiar era el cel mai chinuit. Nu prea stiu daca a fost pe bune sau a jucat doar rolul unui golanas care s-a indragostit, pentru a-si atinge scopul, acela de a ma fute, eu fiind adolecenta prostuta pe care ar trebui sa o aibe orice golan.
L-am parasit in 3 zile. Si chiar nu mi-a fost atat de greu. Dar, trebuie sa recunosc ca asta s-a datorat mai ales faptului ca ma indragostisem de un tip. O indragosteala de aia trecatoare.
E cel mai bun prieten al iubitului celei mai bune prietene. Si da, ei tot ne-au combinat. Si va spun asta pentru ca vreau sa va povestesc ce actor bun a fost. Si-a jucat rolul perfect. S-a prefacut in fiecare clipa ca ma place. A avut unele scapari, dar treceam repede peste, pentru ca avea scuzele fondate pe informatii concrete. Si am tot ignorat. In 3 saptamani, am aflat de la o cunostinta comuna la care m-a barfit, ca el s-a combinat cu mine de dragul pritenilor nostri. Ca sa fie. Si m-am despartit de el printr-un mesaj foarte patetic, de care a ras multa vreme probabil.
Bine, foarte patetica sunt si acum. Am cele mai stupiduri ganduri si imi arat si cea mai mare slabiciune uneori. Dramatizez si duc totul la extrem.Extrem de rau. Si imi e cam frica de chestia asta, pentru ca uneori iti e mila de mine la cat de patetica sunt.
Ei bine si asta cred ca se datoreaza in mare parte complexelor mele si a efectelor pe care le-a avut a 2a mea relatie asupra mea.
Cersesc mereu atentie si chiar complimente uneori, pe care nu o sa stiu cum sa le accept si oricum nu o sa le cred. Nu o sa inteleg niciodata si nu o sa cred, cum as putea eu sa fiu placuta de un baiat. Si daca mai e si prima indragosteala pe bune, ei bine, in capul meu nu sunt chiar cele mai pottivite ganduri. Si spun asta din toate punctele de vedere. Ori ganduri la polul fericirii, ori la cealalta extrema si mai sunt si cateva ganduri dintr-o alta sfera, pe care le tin pentru mine momentan.
Si mi-am povestit acum relatiile, nu doar pentru ca asa am avut chef. Ci sa va arat de ce pretuiesc timpul, cu schimbarile aduse, si amintirile cu consecintele lor.
Ceea ce sunt eu acum, e pentru ca la un moment dat, in timp, ceva s-a intamplat, iar eu acum nu mai cred.
Nu mai cred-acesta fiind cazul meu. Dar mai exista desigur si altele precum: Nu mai vreau , Imi e frica, Nu mai pot sa iubesc, zambesc. Si tot asa.
Eu le-am intalnit. Desi nu toti au recunoscut ca trecutul a avut ceva de a face. Ca nu a contat. Ca nu i-a schimbat.
Sper ca are vreun sens ce am scris eu aici, pentru ca in capul meu cam orice ar avea sens acum, daca ma intelegi.
Imi cer scuze de greseli. O sa ma intorc candva sa corectez. Dar o sa o postez de acum.
