O promisiune pe bucăți [pauză]

Melancolia unui înger

4 iunie 1791

- Lyn, pe unde ești? Mama a spus să nu întârzii la cină. Doar știi cât de strictă este cu mesele. Măcar azi n-o supăra, surioară!

Vocea lui Nate, cel mai mare dintre frați, răzbătea tot mai aproape de locul în care puștoaica se ascundea. Deși cunoștea prea bine faptul că mama ei se supăra foarte ușor, mai ales când nu îi erau respectate regulile, ea era singura care nu o făcea.

Toată lumea încerca să se conformeze, dar numai Lyn le încălca. Puține la număr, fata nu reușea niciodată să respecte măcar una. Parcă o făcea intenționat, doar pentru a o enerva pe lady Maria.

Bineînțeles că scăpa basma curată aproape cu fiecare ocazie, dacă în jur se aflau frații săi și bunica. Rare erau momentele când tatăl și bunicul ei interveneau unde nu le fierbe oala, așa cum spunea mama sa, și o ajutau să se ferească de furia femeii.

Dar, cel mai mult, putea conta pe ajutorul lui Bash, chiar dacă apoi acesta îi ținea el însuși o mică morală de pe urma a ceea ce făcea. Ofta deznădăjduită. Prietenul său avea să lipsească mult timp și abia ce trecuseră doar trei ani îngrozitor de lungi.

- Lyn!

Fata reveni înapoi cu picioarele pe pământ, când își auzi din nou numele rostit. Își zise că mai avea suficient timp să facă o scurtă vizită la turnul vechi din fundul grădinii. Avea senzația ciudată că astăzi se va întâmpla ceva important, o chestie absolut normală pentru ea, dar neobișnuită pentru cei care erau străini de situație. Simțea că oglinzile își vor arăta adevărata putere astă-seară, iar ea trebuia să fie prezentă acolo, orice s-ar întâmpla.

De când Bash a plecat pe ocean, a încercat să-și găsească o altă ocupație, pentru ca timpul să treacă mai ușor și mai repede. Într-o zi, făcându-și plimbarea de seară, s-a trezit în fața turnului pe care îl cam neglijase, de când îl cunoscuse pe prietenul ei. În interiorul acestuia găsise numeroase oglinzi. De toate formele și mărimile.

Când era mică, îi plăcea tare mult să se holbeze și să-și descopere reflecția în ele. Ba era prea slabă, corpul său devenind la fel de subțire ca un fir de ață, ba era cât un butoi, trupul dându-i pe dinafară la cât era de plin. Ori avea căpățâna prea deformată, ori avea mâinile așezate într-un unghi ciudat. Și multe altele, din ce în ce mai ciudate.

În acele momente, i se păruse amuzant.

Asta până când, la șapte ani, una din oglinzi părea că avea s-o înghită, dacă se mai holba mult. La propriu!

Nu o descoperise de prea mult timp, fiindcă era bine ascunsă în spatele celor mai mari oglinzi pe care ea le văzuse vreodată. În joaca ei, se împiedicase și căzuse cu un buf răsunător peste una din acele imensități. Nefiind prea bine poziționată, aceasta căzuse odată cu Lyn. Avusese noroc că nu se spărsese, iar ea nu pățise nimic grav. Se alesese doar cu o zgârietură în podul palmei drepte.

Dar asta nu e nimic comparativ cu ceea ce simțise. Putea să jure că a levitat înainte să aterizeze, totul derulându-se parcă cu încetinitorul, dar se gândea că imaginația prea bogată îi jucase feste și că era doar în mintea ei.

Totuși, acele gânduri i se evaporaseră instantaneu din minte în clipa imediat următoare, când își ridicase confuză privirea. Ceva sclipise aproape de ea și o luminiță îi intrase în ochi. Prima dată nu văzuse nimic. Crezând că doar i s-a părut, încercase, cu greu de altfel, să se ridice. Și atunci o văzuse! Era atât de mică, încât o putea strânge în pumnul ei.

Dar ceva nu era în regulă cu aceasta. Observase că oglinda nu o arătase pe ea, atunci când se privise, ci îi arătase ceea ce se afla în spatele ei. Părându-i-se destul de neobișnuită, hotărî să o păstreze și să afle mai multe despre ea de la bunici.