O promisiune pe bucăți [pauză]

Prolog

6 mai 1788

Cu doisprezece ani în urmă...

Murmure abia audibile și pline de melancolie reverbau cu ecou, odată cu izbirea valurilor întunecate de stâncile de nepătruns ale țărmului englezesc. Deși vremea era mohorâtă, norii aproape plângându-și sufletul, ziua aceea părea mult mai tristă decât de obicei. Până și mingea de foc ezita să-și facă apariția pentru a mai împrăștia din marea de pufoși, ca și cum, dacă și-ar fi extins razele mai mult decât era nevoie, ar fi putut distruge momentul liniștit de pe plajă.

Doi tineri se aflau la o distanță rezonabilă de impactul valurilor cu nisipul de pe țărm, acestea ajungându-le la vreo zece pași de picioarele lor întinse. Riscul de a fi udați era minim. Deși, în orice altă zi, acest lucru nu ar fi constituit o problemă, deoarece le făcea plăcere să se bălăcească și să se stropească unul pe altul, de parcă mâine nu ar exista.

Dar, acum, nimic nu mai părea la fel. Motivul pentru care se aflau acolo nu era unul fericit. În ciuda faptului pentru care s-au întâlnit, nu tensiunea era cea care ar fi trebuit să-i încolțească, ci liniștea le însoțea fiecare gură de aer pe care o respirau.

Liniștea dinaintea furtunii, oare?

Aceștia nu făceau altceva decât să se privească, ca și cum nu mai era nimic în jur care să merite atenție, înafară de persoana din fața lor. Lăsau intenționat cuvintele să îi ocolească. Se înțelegeau mai bine atunci când nu le foloseau, privirile lor spunând tot ce nu puteau ei exprima prin glăsuirea lor. Chiar dacă o bună bucată de timp nu vor reuși să se mai vadă, voiau să se bucure de acel moment cât mai era posibil.

- Vine furtuna... se hotărî Bash să spargă liniștea într-un final, privind în largul oceanului.

- O să dureze ceva vreme, continuă Lyn, în timp ce-și aruncă privirea spre linia îngustă a orizontului.

Amândoi erau conștienți de dublul înțeles al cuvintelor rostite de fată, dar încercau pe cât puteau de mult să le ignore.

- Hai să promitem, șopti tânăra după câteva momente.

Cu o sclipire în ochi ce nutrea a speranță, se întoarse spre cel de lângă ea, privindu-l drăgăstos. Observă cum câteva fire răzlețe, ușor ondulate, îi mângâiau fruntea prietenului ei, așa cum făcea și ea, ori de câte ori, îi ținea capul băiatului în poala sa.

Îi plăceau astfel de momente, deoarece îi ofereau șansa de a-și plimba nestingherită degetele lungi și subțiri prin părul brunet pe care îl invidia enorm de mult. Întotdeauna a adorat felul în care i se așeza atât de ușor, fără să-i facă nimic special. Era atât de moale. Atât de mătăsos, încât n-ai fi vrut să-ți mai scoți vreodată mâinile din el. Și mirosea sublim. A lămâi. Dar mai era încă ceva. Un parfum subtil pe care nu l-a recunoscut nici în ziua de azi. Iar el se amuza teribil pe seama ei, când îl întreba ce esențe folosește.

Pe când la ea, era o adevărată tortură să-și descâlcească părul, în aproape fiecare dimineață. Nu de multe ori, s-a trezit cu un mănunchi generos de fire în pumn, deoarece își pierdea repede răbdarea în timpul perierii lui. Dar nici în ruptul capului nu accepta ajutorul cuiva. Înafară de cel al mamei sale. Și al lui Bash, prietenul ei de o viață. Pe care avea să nu-l mai vadă multă vreme, începând cu ziua de mâine.

O pocnire din degete o trezi din amintiri. Revenind cu picioarele pe pământ, își aținti din nou privirea asupra coamei negre. Aproape că firele acelea îi intrau în ochi, tentând-o să întindă mâna și să le așeze la locul lor. Ceea ce și făcu, dar ele, făcându-i parcă în ciudă, se încăpățânaseră să revină înapoi. Tânăra se bosumflă pe dată din cauza lor.