Tatuajul lui, despre ea

9.

Însfârşit, după atâtea zile, am văzut-o iar. Era mai palidă decât deobicei. Părea mai “ofilită”... mult mai deprimată. Mi-am făcut atunci curaj (ceva total nefiresc mie). Am salutat-o şi i-am făcut semn să se apropie puţin. Ea făcând întocmai.

— Bună, roşcato!

— Bună, brunetule, mă salută această şi se aşeză lângă mine, pe treptele blocului.

— Nu te-am văzut de ceva timp, – mi-am aprins o ţigară, – pe unde ai umblat?

— Pe la spital, mi-a răspuns roşcata simplu, făcându-mă să mă înec cu fumul ţigării. Începând să tuşesc.

— A-asta e de rău, am spus eu printre tuse, roşcata privindu-mă cu coada ochiului.

— Cine ştie? – roşcata îşi ridică privirea spre cer – Mereu am fost bolnăvicioasă. M-am obişnuit, crede-mă, e ceva firesc.

Am vorbit o oră (după ce m-am oprit din tuşit şi holbat)... iar înainte să plece, i-am cerut numărul de telefon, – pe care mi la dat... sau asta credeam.