O zi de vară splendidă, din Anglia, într-o casă dintr-un mic orăşel, mă pregăteam pentru sosirea unui tânăr, nou partener de afaceri al tatălui meu.
- Tatăl domneavoastră a venit. Mai aveţi mult, domnişoară?întrebă menajera.
- Nu mai am mult.
Şi uşa se închise - menajera plecase. Chiar nu mai aveam mult. Îmi puneam la gât lănţişorul din setul primit de la tata de ziua mea, din argint, cu un diamant vişiniu, în formă de inimă încadrat de firicele subţiri de argint. Brăţara îmi cuprindea încheietura ca o iederă, şi încadra, de asemenea un diamant, mai mic decât cel de la gât.Cerceii, erau simpli, un firişor de argint, încadrând un diamant la fel ca cel de la mână.
Coboram încet scările, pe vârfuri, fără zgomot. Rochia mea din satin de aceeaşi culoare cu diamantul şi dantelă neagră aluneca încet pe ele. Era o linişte deplină, atât în hol, cât şi în toată casa.Toţi erau afară, bucurându-se de ziua frumoasă.Ticăitul ceasului era supărător. Nici eu nu eram la locul meu. Pura şi simpla respiraţie era foarte mult, ca un ţipăt. Dacă nu cunoşteam casa aşa bine, aş fi putut jura că era bântuită. Atât de linişte era. Nici ţiuitul din urechi nu era - probabil se bucura şi el, la fel ca toţi ceilalţi de ziua frumoasă. Eram aproape - îl puteam auzi pe tata şi pe domnul cu care stătea, vorbind. Vorbeau despre o proprietate, o moştenire. Erau doi fraţi, iar tatăl lor a murit. Le-a lăsat lor proprietatea sa, şi se certau, pentru că nu voiau să o împartă. Vorbeau despre cum să-l facă pe unul dintre ei să cedeze. Străinului îi plăcea acea proprietate. Simţeam asta chiar de pe cealaltă parte a uşii impunătoare. Spunea că era liniştită, era mare, cu încăperi spaţioase, dar nu sinistre, singuratice. Era înflăcărare în glasul său frumos şi...mai era respect, două tipuri de respect diferite. Era respectul faţă de proprietate...şi....respectul faţă de tatăl meu. Stânjenită mi-am dat seama că-i spionam - cu ce drept? Am deschis uşa dublă cu ambele mâini. Tata şi musafirul nostru, au întors capul, surprinşi. Papa era liniştit, iar străinul - surprins, aproape şocat. Ochii i se măriră pentru o fracţiune de secundă, apoi şi-a recompus expresia feţei. Am zâmbit, dar nu cu toată gura. Cei doi bărbaţi se ridicară. - Bună ziua!fu salutul meu pentru amândoi. - Bonjour!îmi răspunse tata, mândru. - Mai trebuie să mai lucrezi la accent, papa! i-am răspuns eu aproape răutăcioasă. - Draga mea, dumnealui este Richard Riddingson, noul meu partener de afaceri, iar ea - gesticulă tata spre mine - este fica mea cea mare, Juliet Enton. - Încântată de cunoştinţă, domnule Riddingson. Am spus asta cu un ton cald, în timp ce ne strângeam mâna. Domnul Riddingson era înalt, cu corp atletic, se vedea mai ales în braţe. Avea o faţă frumoasă, blândă şi frumos conturată. Avea ochii verzi ca smaraldul, sprâncenele dese, iar buzele îi erau uşor mai portocalii şi zâmbetul îi era cald, cand am strâns mâna. Atingerea lui a fost caldă, pe lângă mâna mea rece ca gheaţa. - Luaţi loc!îmi întrerupse, tata meditaţia.Ne-am aşezat toţi, supuşi. Papa mă chema mereu să cunosc noii săi parteneri, ma chema și atunci când venea la noi cu afaceri sau cu probleme de rezolvat. Mă lua cu el, de fiecare dată în vecini. Întotdeauna am fost ajutorul lui. Avea grijă sa nu am nicio treabă atunci când avea nevoie de mine - eram asul lui din mânecă. De multe ori, veneam chiar cu soluţia, "Ideea sclipitoare!" cum mai zicea lumea. - De ce nu cânţi ceva la pian, draga mea. Poate unul din cântecele tale o să ne inspire. Vă deranjează, domnule? Întrebă tata în timp ce îşi întorcea privirea către domnul Riddingson. - Nu, chiar vreau să o ascult pe domnişoara Enton. M-am dus lin şi graţios, şi fără nicio introducere, notele, în bogăţia lor au umplut salonul. Mă uitam pe furiş la micul meu public. Domnul Richard Riddingson asculta încântat, mirat de curgerea bine legată a notelor muzicale şi a vocii mele. Mă întrebam cum va reacţiona când cântecul va fi sfărşit...Sau dacă va reacţiona într-un fel. Tata era mândru, se vedea nu numai în felul cum stătea, ci şi în felul în care se uita la mine şi Riddingson şi invers. Se vedea totuși că era foarte concentrat pe dilema sa. Atunci, mi-am îndreptat gândurile într-acolo. La început mi-a fost greu, dar cu cât micul meu cântec se îndrepta spre sfârşit...Asta era - soluţia. Domnii nu puteau găsi răspunsul pentru că se concentrau doar asupra unei singure idei - nu încercau şi alte variante, posibilităţi.Toate aceste gânduri au curs alături de ultimele note, dulci, dar melancolice. Să-i spun direct tatei ce aveam în minte - sau să-l iau pe ocolite...Puteam să-i las pe ei să-şi dea singuri seama, ca să-i las pe ei să se bucure cu ideea...
Cei doi bărbaţi se uitau acum la podea, aşa că ridicarea mea bruscă i-a făcut să ridice capul. Se uitau lung şi miraţi la mine. Aşteptau să spun ceva. Eu, încercam să fac cuvintele răvăşite în mintea mea să prindă un curs logic.
- Papa! am spus pe un ton moale. N-ar fi mai bine să privim totul din ce credeţi că e un punct mort? încă se mai uitau la mine ca la o stafie. Domnul Riddingson dădu uşor din cap, dezmeticindu-se.
- Un punct mort? relua noul afacerist.
- Din moment ce nu aţi vorbit de asta, ţin să cred că o consideraţi un punct mort.
- Treceţi la subiect, domnișoară, mă încurajă tata, iar musafirul aprobă.
- O soluţie ar fi să se vindă proprietatea. Aşa nu ar mai fi nici un motiv de ceartă.
- Cu banii - ce se intâmplă?întrebă papa interesat.
- Banii - pot fi împărţiţi egal... Sau donaţi unei şcoli.
- Domnişoară Enton, sunteţi genială! izbucni domnul Riddingson ridicându-se în picioare.
- Mulţumesc, domnule. Răspunsul meu era timid, dar mândru. Eram mulţumită de cursul pe care-l luaseră lucrurile.
Ca un fulger, din această linişte ce înconjura salonul - fulgerul ce prevesteşte furtuna - intră mama alături de surorile mele mai mici, Angy şi Georgiana, pe cealaltă uşă a salonului, cea opusă a celei pe care am intrat eu.
- Juliet! Am tresărit. De asta îmi era cel mai frică - de mama şi plimbările ei lungi în parc, din care nu știai dacă te mai întorci viu din ele, din fiecare zi, înainte de ceai. Vino cu noi în parc! continuă autoritară.
Mama era genul de femeie impunătoare, dar extravagantă, cu care nu trebuia să te iei la ceartă. Trebuia să-o asculţi şi să faci întocmai cum îţi spunea ea. Eu n-am putut-o înţelege niciodată. Îmi era complet străină. Eram o copie fidelă a caracterului tatălui meu. Se întoarse şi plecă. Angy şi Georgiana închiseră uşa în urma ei, cu un chip scuzător. Erau clar ruşinate de ceea ce se întâmplase.
-Îmi pare rău domnilor, trebuie să plec. Când am spus asta am văzut o schimbare în privirea domnului Riddingson. Mă făcu să mă îngrijorez din cauza proprietăţii, dar eram convinsă că o să aflu la cină de la tata. Oare o se mai trăiesc până la cină?
M-am întors către uşa pe care a intrat maman, şi m-am aventurat afară, închizănd uşa în urma mea şi aruncând o ultimă privire celor doi afacerişti.
