M-am trezit mai greu decât mă aşteptam. Nu voiam să deschid ochii. Voiam să rămân cu ochii închişi, în lumea mea, unde noaptea trecută, mai ales timpul petrecut în faţa casei domnului Riddingson. Dar nu puteam. Trebuia să cobor la micul dejun şi să îmi continui viaţa la fel ca până acum. Liniştită, monotonă - poate chiar plictisitoare prin monotonia ei. Se auzi o bătaie uşoară în uşă. Mi-am întors capul, iar privirea mi-a fost atrasă de un bileţel care fusese strecurat pe sub ea. M-am ridicat din pat fără prea multă tragere de inimă. M-am aplecat şi am luat biletul. Draga mea Juliet, La ora trei după-amiază, propun să călărim prin împrejurimi, numai noi două. De mult nu am ieşit împreună. Mai voiam să vorbin şi despre balul de aseară. Scumpa mea, pot spune că tu ai rătat cel mai bine. Aşa de puţine domnişoare erau bine îmbrăcate! Aş putea jura că pe unele le-am mai văzut îmbrăcate aşa! Iar altele, nu au asortat deloc rochia cu bijuteriile, dar le-au asortat cu alt ceva! Puteau măcar să nu asorteze nimic! Să fi fost un curcubeu, la fel cum a fost sora ta, cea mai mică, Angy! Vorbim Când ne întâlnim! A ta prietenă, Catlin. Catlin era prietena care apărea când te aşteptai mai puţin. De ce eram până la urmă prietenă cu ea? Pentru că ea trebuia mereu să facă ceva. Dacă ar fi trebuit să ducă o viaţă monotonă ca amea ar fi murit deja - nu numai de plictiseală. Ar fi murit la propriu. Cu ea aproape. Ştiu că ea mă preţuia atât de mult pe mine şi surorile mele - şi întreaga familie - din simplul şi purul fapt că fac tot ce ea doreşte - în limita bunului simţ, şi ştia foarte bine asta. Ea nu se gândea de două ori înaintesă facă ceva. Dacă mă gândesc mai bine, câteodată, ea nu se gândea nici măcar o dată înainte de a face ceva. Făcea fiecare lucru din cauza unor impulsuri, dar niciodată nu regreta ce făcuse, chiar dacă era o adevărată prostie. Lumea care nu o ştia la fel de bine ca mine, - printre care şi părinţii ei - credeau că ea se gândea şi făcea acel lucru spre amuzamentul lor. O scurtă privire de la fereastră către cer, mă trezi din transa propriilor gânduri, aducându-mă cu totul pe Pământ.Se făcuse târziu, iar tatei nu-i plăcea să trimită după mine sau surorile mele pentru a veni la masă.
Rochia cu care mă îmbrăcam astăzi era de un galben pai, simplă şi vaporoasă, pe care nu o mai purtasem de ceva timp, alegând rochii de culori mai închise. Nu am asortat-o cu nimic, lăsând-o să strălucească.
Când am deschis uşa, un murmur se auzea de jos. Am recunoscut vocea mamei, iar apoi când vorbi - vocea servitoarei. Odată ce am trecut pragul, acest murmur se opri, iar maman se grăbi să urce scările, veselă într-o bună dispoziţie, de care rar te puteai bucura. Balul îi prinsese bine. Eu speram cabucuria să dureze mai mult timp. îmi plăcea s-o văd pe mama aşa.
- Bună dimuneaţa! Maman, îmi pare rău, dar nu voi putea să vin cu voi la plimbare, Catlin m-a invitat să călărim. Şi nu am mai ieşit de mult împreună.
- Doar voi două?întrebă mama curioasă, de parcă presimţea că îi ascund ceva.
- Doar noi două, i-am spus pe un ton mai plictisit, iar maman a plecat capul supărată, din nou, întorcâdu-se înapoi de unde a venit. Mi-era milă de ea. Nu-mi plăcea s-o văd aşa. Oricât îi uram obiceiurile - nu eram de piatră.
Mi-am urmat mama, dar în loc să mă duc la servitoarea cu care vorbea când am ieşit din cameră, m-am dus să servesc micul dejun. La masă era tata - în capul mesei - iar surorile mele, într-o parte şi alta a tatei, pe al doilea scaun - pe primele, stăteam eu şi mama, care intra în urma mea cu ochii în lacrimi. Nimeni nu a spus nimic. Totul s-a produs într-o linişte atât de deplină, încât, odată la cinci minute întorceam capul, ca nu cumva să mă trezesc cu cineva în spatele meu.
Liniştea stranie dură mult. Nu se termină odată cu micul dejun. Aceasta persistă. Şi atunci când eram cu Max la grajduri era o linişte mormântală. Din două în două minute mă uitam la cal, pentru a mă asigura că respiră. Nu vedeam nicio muscă. Locul ăsta avea cel puţin cinci muşte, care te înnebuneau, iar acum le duceam dorul. Aş fi dat orice pentru a distruge această linişte. Pielea se făcuse ca de găină la gândul că acum eram singură - nu ca atunci când luam micul dejun.
Speriată de-a dreptul, am încălecat pe şaua care era deja la locul ei şi am pornit să o întâmpin pe Catlin care era mai punctuală decât orice persoană pe care o întâlnisem până atunci. Şi am zărit-o. Persoana care putea să mă scoatădin toată liniştea asta stranie - ai cărei prăvălăgeală o puteam asculta, adora şi chiar să fiu atentă la ea, adăugând şi eu câte-un cuvânt atunci când era nevoie.
- Juliet! strigă ea îngrozită. Ce s-a întâmplat cu tine. Eşti mai palidă decât de obicei. Spune ce ai pe inimă! - Doar prea multă linişte -atât. Dacă ai veni la mine acasă, ai putea auzi de ce..sau...n-ai auzi. Ha! Ha! Ha! Sunt bine Catlin. Hai să mergem. Mă voi simţi mai bine şi voi arăta mai bine!
Atunci am pornit din nou, mai repede simţind vântul cum îmi zbârlea şuviţele care ieşiseră din coada împletită. O auzeam pe Catlin în spetele meu. Scăpasem de liniştea aceea sumbră. Acum totul era mai plin de viaţă. Copacii erau verzi, păsările cântau din văzduh, iar totul era vesel şi zgomotos, făcându-mă fericită.
Mă simţeam normală - şi doar cu Catlin în spate tot acest timp, lăsâd celelalte griji pentru mai târziu şi ignorând frica care mă cuprinsese ce cinci minute în urmă. Cu toate astea nu mă sinţeam întreagă mi-aş fi dorit să fiu cu alt cineva. Gândul mi-a zburat în timpul când Joseph era acasă şi călăream împreună. Acesta era lipsa mea. Persoana pe care nu o mai văzusem de atâta timp...
Sunetul unei trăsuri cu patru cai îmi distrase atenţia. Nu o mai văzusem până acum. Avea un stil vechi - nu ca cele pe care le puteai vedea la tot pasul. Avea mai multă eleganţă şi rafinament. Am recunoscut-o pe domnişoara Riddingson. Era alături de prietenul nostru Arthur Wallace, care părea că-i este mai cald.
Domnişoara era îmbrăcată într-o rochie de culoarea chilimbarului, cu dantelă gri şi un zâmbet larg aşternut pe faţă. Când mă văzu, ochii care până acum purtară o nuanţă de mâhnire acum erau de-a dreptul luminaţi, făcându-o să pară un copil.
- Domnişoară Enton, strigă Eloise bucuroasă. Am crezut că n-am să te mai văd! Domnişoară Heather, ce încântare, exclamă domnişoara extaziată.
- Domnişoară, permiteţi-mi să vă spun că niciuna dintre noi n-avem planuri de plecare! Nu-i aşa, domnişoară Juliet?
Eu şi Catlin nu tutuiam numai când eram în familie sau prieteni foarte vechi şi de aceeaşi vârstă, înţelegându-nu cu acest lucru.
- Adevărat, am admis bucuroasă de gândirea prietenei mele.
- A fost un bal minunat, complimentă Catlin încet.
- Unde vă duceţi domnişoară? Am întrebat cu o voce indiferentă, dar foarte curioasă.
- Mă duceam să vă fac o visită. Fratele meu şi domnul Joseph Enton trebuie să fi ajuns deja - o, uite-i!
Fratele meu - persoana după care tânjeam mai devreme - şi domnul Riddingson se vedeau în zare. Din momentul în care i-am văzut mă simţeam întreagă şi energică. Mi-aş fi dorit ca timpul să treacă mai repede - să ajungă mai repede, iar apoi nu-mi mai păsa ce se întâmplă. Tot ce exista - putea să se sfărâme. Nu-mi păsa. Pământul putea să crape - la fel.
Timpul a trecut parcă mai repede, uitându-mă la idolul meu. Mi-am strâns în braţe fratele şi am dat mâna cu domnul Riddingson. Eram complet mulţumită.
Catlin se uită scurt la cer şi spuse:
- Ah! S-a făcut târziu! Îmi pare rău - trebuie să plec, iar aceasta încălecă şi plecă întorcând o dată capul cu o privire ce explica totul - voia să ne lase pe toţi singuri.
- Splendidă fată, realiză domnişoara Riddingson.
Şi plecarăm toţi. Eu - pe cal, la fel şi ceilalţi doi britanici, domnişoara fiind cu domnul Wallace - care tremura din ce în ce mai tare - în trăsură. Noaptea se lăsase destul de rece, dar era luminoasă. Parfumul florilor era puternic în aer. Am ajuns repede acasă, unde lumina focului ieşea pe fereastra salonului.
În casă era cald şi bine. Chiar şi domnul Wallace îşi dădu haina groasă, jos, stând totuşi lângă foc. Se pare că era la fel de binedispus ca toată lumea. Râdea, glumea şi vorbea la fel de mult ca toţi ceilalţi. Toţi în afară de mine.
- Te simţi bine? Mă întrebă domnul Riddingson îngrijorat. Sunteţi supărată - de ce?
- Aş vrea să vă spun din nou, domnule, că mă simt bine şi nu sunt supărată. Mulţumesc, totuţi de atenţie.
A fost o seară plăcută, la care s-au alăturat tatăl, surorile şi mama mea. Am putut vorbi cu toată lumea pe rând la început, în discţii mai intime, iar apoi am vorbit, bârfit - chiar dacă acea discuţie n-a fost pe placul meu - şi ne-am amuzat de fiecare în parte studiind gesturile, iar mai apoi comentându-le. Seara trecu ca prin ceaţă lăsându-mi amintiri frumoase.
