Cele trei zile au trecut încet, dar cu mici schimbări: tata nu mai venea cu nimeni acasă, dar nici el nu pleca - venea cu noi în oraş pentru a cumpăra rochii pantru balul de la Moonlight House, cumpărături care înlocuiau plimbatul din grădina casei. Nu înţelegeam de ce trebuia să vină şi papa. Nu înţelegeam de ce ne mai trebuia rochii. Eu şi surorile mele mai aveam rochii cât să mai purtăm încă doi ani, dacă nu mai mult. Veni şi ziua balului mult aşteptat de mama şi surorile mele. Eu nu eram aşa de entuziastă în privinţa lui. Eu puteam rămâne acasă. Nu mă deranja, dar făcusem o promisiune - şi nu mă puteam preface bolnavă pentru a scăpa. Nu era în firea mea şi dădea dovadă de laşitate. Rochia pe care mi-o alesesem era de un albastru marin cu dantelă neagră. Aveam un set de bijuterii de aceaşi culoare sub formă de lacrimă. Părul îmi era aranjat într-un coc simplu şi elegant, bucle lungi până la bărbie.
- Arăţi minunat draga mea! îmi spuse tata când am coborât în salon. Acolo a trebuit să o aşteptăm pe Georgiana care mai avea "doar câteva minute" până să vină jos , ca apoi să mergem la trăsura care ne aştepta în faţa scărilor de la intrare care avea să ne ducă în sfârşi la bal.
Din fericire Georgianei nu i-a luat mult, iar noi am fost întâmpinaţi chiar de domnul Riddingson la apus. Moonlight House avea un salon mare, aranjat cu bun gust.
- Cine a aranjat saloul? l-am întrebat pe domnul Riddingson, care era lângă mine, atunci când am intrat înăuntru.
- Sora mea... Îţi place? răspunse el cu o adâncă înflăcărare.
- Este superb! i-am răspuns eu cu admiraţie.
- Atunci vino s-o cunoşti! Şi mă trase către partea cealaltă a salonului unde se afla o femeie cu o rochie albă şi dantelă albastră turcoaz, părul cafeniu cu bucle şi pielea uşor mai colorată, nefiind albă ca rochia, pielea mea sau a domnului Richard. Ochii ei erau negri, dar blânzi. Vorbea cu un domn, cu o piele cafenie, îmbrăcat gros şi tremura de frig, chiar îmbrăcat cum era, fiind lângă focul care ardea puternic. Şi el avea o expresie blândă. Cu excepţia pielii, domnul Riddingson semăna foarte mult cu persoana care credeam că e sora lui.
- Eloise, ea este ,Juliet - Juliet, ea este sora mea ,Eloise, spuse Richard încântat, iar eu puţin surprinsă de faptul că îmi spuse pe numele mic, de parcă ne-am cunoaşte de-o viaţă. - Tu trebuie să fiica domnului Enton, cea mai mare, greşesc?
- Aveţi absolută dreptate, spusei eu mândră pe dinafară, dar cu inima cât un purice. Ne-am strâns în braţe şi m-a sărutat pe ambii obraji. Aşteptând parcă să râdă de mine, sau ca eu să fac ceva prostesc şi să mă fac de râs, dar domnişoara Riddingson se uita la mine cu un sincer interes.
- Domnişoară Enton, mi se adresă domnişoara, acesta este domnul Arthur Wallace, o cunoştinţă din Elveţia. - Încântată de cunoştinţă! am spus strângându-l de mână, iar apoi m-am retras printre cunoştinţe, pregătindu-mă pentru dansul cu tata, primul dans pe care îl dansez de fiecare dată la un bal sau ocazie. Mulţi dintre partenerii de afaceri ai tatei erau acolo cu fiicele şi fii lor. Domnul Riddingson a conversat cu fiecare invitat, iar dacă erau în grup se părea şi mai bine pentru el, deoarece putea trece mai repede la următoarea persoană sau grup. Toţi erau veseli şi binevoitori. Păreau să se simtă bine, iar gazda părea foarte mulţumită de asta. Totuşi, puteai observa câte o privire urâtă, din partea unei doamne sau domnişoare atunci cănd se termina conversaţia, se întorceau cu spatele şi făceau doi-trei paşi în direcţia lor, după o conversaţie cu "o bună prietenă", care avea o rochie, sau bijuteriile "care mi-ar fi venit de un infinit de ori mai bine", după cum puteai auzi de la fiecare doamnă sau domnişoară care se întorcea la "prietenii ei adevăraţi", pe care, a doua zi îi bârfea cu "alţi buni prieteni", sau cu fiicele sau fii ei şi tot aşa.
- De ce sunteţi tristă, domnişoară? mă întrebă domnul Riddingson îngrijorat de starea mea de spirit. Aţi zis că vă place aranjamentul. E ceva ce vă nemulţumeşte? De ce nu dansaţi? Nu vă place muzica? Dacă doriţi puteţi cânta dumneavoastră - sunteţi excelentă! Mi-am dat seama de subtila invitaţie la dans a gazdei imediat ce m-a întrebat, dar am preferat să arăt că nu mi-am dat seama de idee. De ce să nu mă invite direct, până la urmă - ce puteam să-i fac? Să-l refuz? Ar fi fost umilitor. De când domnul Riddingson venise lângă mine să-mi vorbească, am simţit urechile tuturor celor de lângă noi, iar refuzul ar fi produs o reacţie de revoltă printre doamne şi domnişoare, în special, nemaipunând la socoteală şi domnii, care probabil ar fi mai degrabă încântaţi. I-am luat întrebările pe rând:
- Nu sunt tristă, domnule Riddingson. Totul e perfect. Nu dansez, deoarece nimeni nu m-a invitat până acum. Îmi place muzica. Dacă doriţi - am să cânt mai târziu.
- Cum!? Nu v-a invitat nimeni - pe dumneavoastră? întrebă gazda scandalizată. Atunci - doriţi să dansaţi cu mine?
- Vă sunt datoare cu un dans - nu? Sau greşesc?
- Defapt - îmi sunteţi datoare cu cel puţin un dans, mă corectă domnul în timp ce mă conducea spre centrul salonului - ringul de dans din această seară.
Domnul Riddingson mă reţinu încă trei dansuri, dar nu m-am împotrivit. atunci când mă lăsă îmi promisese că dacă mai are timp vine la mine să dansăm. Atunci eu am început să râd şi i-am promis că am să fiu ocupată cu altceva. Iar de atunci am fost invitată la dans de toţi tinerii, chiar şi cei cu care maman a vrut să mă mărite, iar eu am acceptat de fiecare dată.
Încet, încet, soarele a apus, iar luna a răsărit luând locul primului şi am ieşit afară, pe uşa deschisă pentru a intra aerul cald de vară. Abia atunci când am ieşit mi-am dat seama de cât de cald era acum înăuntru. M-am îndapărtat de casă, pentru a o observa. Era splendidă. Felul în care Moonlight House se scălda în rezele lunii era mirific. Mă întrebam cum arăta această minunată proprietate, atunci când ferestrele nu erau luminate. Atunci când casa nu era la fel de veselă şi primitoare. Când era singuratică, dar nu singură. Probabil era mai romantică.
- De asta am cumpărat această proprietate, mă surprinse domnul Riddingson, făcându-mă să tresar. Te-am speriat? Iartă-mă! N-am vrut...
- N-aţi vrut să faceţi asta - vă iert. Se mai întâmplă...Am încercat să-l consolez pe domnul Richard Riddingson. - Un pahar de şampanie? îmi sugeră gazda, încă supărată.
- Numai dacă transformă acea privire tristă în una mai veselă - atunci, da. Iar în acel moment pe chipul domnului se lumină cu un zânbet, iar eu am zâmbit la rândul meu, întinzându-mă după mâna cu paharul întins.
- Presupun că merită.
- Asta depinde doar de alegerea dumneavoastră - merită sau nu merită?
- Asta e ceea ce cred...Un pahar în minus, dat unei domnişoare ca dumneavoastră - merită...Dacă ar fi toate domniţele ca dumneavoastră n-ar fi fost la fel, declară apropriinduse de mine fostul meu partener de dans. Propun să ciocnim paharele în cinstea domnişoarelor asemenea dumneavoastră.
- Poate în cinstea domniţelor asemănătoare mie, deoarece fiecare persoană e unică, din punct de vedere vizic, cât şi psihic, l-am corectat pe domnul Riddingson.
- Defapt, daţi-mi voie să vă spun că amândoi ne-am înşelat până acum. Nu există nicio domnişoară asemănătoare cu dumneavoastră, ca să nu mai zic la fel. Acum, haideţi înăuntru. Aţi promis că ne încântaţi urechile cu vocea dumneavoastră.
Ne-am ciocnit paharele în cinstea mea şi am mers împreună în casă. Nimeni nu a părut surprins de faptul că eu şi domnul Riddingson am intrat împreună şi nici atunci când m-am aşezat la pian şi am cântat acompaniată de Richard. Iar tot ce a mai rămas din acea seară a continuat normal şi după cum promisese, domnul Richard Riddingson a mai dansat cu mine, nu numai o dată, ci de mai multe ori, nemai onorândule pe celelalte domnişoare cu un dans. La plecare, am putut observa mai multe priviri urâcioase aruncate asupra mea nu numai de domnişoare, ci şi de mame.
În noaptea aceea am avut un somn profund şi dulce, cu vise frumoase, probabil din cauza lunii şi razelor ei care intrau pe fereastră, mângâindu-mă.
