Când eram mica bunicul meu obisnuia sa îmi povestească fiecare aventură pe care o avuse in copilarie:cum reusise sa omoare acela creaturi pe care noi le numeam "suflete pusti",cum ajunseseră sa rămână captiv pe o insulă pustie si cum isi folosise "instinctele sălbatice" pt. a supraviețui si multe altele. Eram fascinată mereu de acele aventuri miraculoase si nemaipomenite,pana când am inceput sa cres si cu timpul mi.am dat seama ca nu aveau cum sa fie adevarate. Chiar si bunicul mai adaugă cate ceva nou in fiecare poveste de a lui.
Cu timpul am inceput sa ma plictisesc de acele minciuni pe care in fiecare seara eram obligata sa le aud si sa ma prefac ca îmi plac.Am inceput sa ma culc mai devreme pt al face pe bunicu sa o lase mai moale cu povestile.
Într.o zi stăteam linistită pe canapea urmarid alaturi de părinți un film britanic cu nu stiu ce fel de drama la mijloc,când deodată auzisem ceva lovind cu putere usa dormitorului de sus. Mama tresări cu putere si începu sa se panicheze si sa tipe la tata:
-Frenc,ce s.a auzit? Ce s.a intamplat? E cineva la etaj?
Atunci tata îmi spuse sa rămân cu mama sa o mai calmez cat se duce sa verifice el etajul. Se urca încet pe scări pana când zări usa ce fusese "violata"(:>>) de acea lovitură. Un suflu de usurare se auzi după care spuse:
-Totul e in regula,bunicul iar făcuse o criza de nervi,ma duc sa îi dau pastilele!
Mama se aseza usor pe canapea parand un pic stresata. O,nu din nou,îmi spusesem in gand, iar îi napusti acea amintire,se petrecuse acum o lună si ceva:Ma saturasem de acele povesti repetitive asa ca hotarasem sa îmi fac singura dreptate. Ma intreptam catre camera bunicului pregatita sa ii spun adevarul*deschid usa de la camera lui*
-Pot sa intru?
-Sigur ca da papusa. (urăsc când îmi spune asa,am 16 ani,practic sunt adolescentă nu papusa)
-Bunicule trebuie sa iti spun ceva foarte important *trag aer in piept* nu mai pot sa suport povestile tale aiurite cu acei copii *deosebiti * ca fata care putea controla focul sau băiatul invizibil si ceilati cu care ai facut "echipa",recunoaste bunicule astea sunt doar povesti,nu exista asa ceva!
-Cum sa zici asa ceva? Povestile spuse de mine sunt reale!
-Ba nu sunt!*spun eu tipand la el*
Din acea zi bunicul nu a mai scos vorbă ,făcând din când in când cate o criza de nervi ca asta.
