Cred că te iubesc

Capitolul 2

        Mi-am frecat pleoapele obosit. E abia ora șapte, dar mama a insistat să mă trezesc ca să îmi arate ceva foarte important, după spusele ei. Mi-am întins brațele în toate părțile posibile și apoi am lăsat un căscat să îmi părăsească gura.

-Mamă, chiar nu mai pot dormi? am țipat sperând că mă va auzi din bucătărie.

Mama e o femeie încă tânără, pot spune. Dar auzul ei este de-a dreptul slab atunci când își ascultă emisiunea preferată de la radio, ceea ce mai mult că sigur face acum. Am așteptat câteva secunde cu sufletul la gură răspunsul ei, dar când în sfârșit a venit mi s-au spulberat toate speranțele.

-Nu. Hai, vin-o repede! O să înceapă! a țipat și ea la rândul ei.

Am oftat zgomotos apoi m-am trântit din nou cu capul pe pernă. Am privit tavanul alb vreo cinci minute și apoi m-am hotărât că mai bine cobor de bună voie decât să vină mama peste mine in cameră așa cum face de obicei atunci când nu vreau să mă trezesc.

În încercarea mea imposibilă de a mă da jos din pat am sfârșit îmbrățișând podeaua cu pătura înfășurată în jurul picioarelor mele.

-Niall, ești bine!? a țipat iar mama.

-Da! am răspuns nervos. -Și la naiba, nu mai țipa în halul ăsta! am țipat.

M-am ridicat cu greu de jos. Abia îmi puteam încleșta pumnul. Îmi simțeam mușchii foarte amorțiți și nefolositori, de parcă ar fi fost făcuți din plastilină.

M-am uitat la persoana oribilă din oglinda uriașă de pe dulap. Am părul ciufulit, fiecare șuviță și-a găsit propria sa direcție. Mi-am pus palmele pe față și am oftat încă o dată.  Habar nu am ce naiba vrea mama să îmi arate dar e foarte enervant.

Am ales din dulap niste haine și apoi am intrat în baie ca să fac un duș și să rezolv mopul din capul meu.

Dar se pare că dimineața asta e ghinion pur. Când am luat dușul în mână mi-a alunecat, încă avea urme de săpun pe el iar mâna mea udă nu a ajutat prea mult, așa că am sfârșit cu hainele pe care urma să le iau pe mine ude fleașcă. Ar fi trebuit să o ascult pe mama când a zis să nu le mai arunc pe podea mereu.

Am ieșit din duș ca un ninja și am intrat rapid în camera mea unde am pus ceva pe mine, apoi am coborât la parter.

Am intrat în bucătărie ștergându-mi părul cu un prosop și am salutat-o pe mama. Stătea pe un scaun de la măsuța din fața geamului, pe care se afla roboțelul ăla pe care îl ascultă în fiecare dimineață.

-Neaț-.... a spus și apoi s-a uitat lung la mine. Mi-am ridicat o sprânceană neînțelegând ce vrea. Adică, știu că sunt sexi, dar pe bune! Mama nu e genul meu. -La naiba, Niall, pune ceva pe tine! a țipat întorcându-se spre radioul ei.

-Bine... am spus încercând să par cât mai ciudat posibil.

-Defapt nu, vin-o și stai jos că începe în curând. a zis repede.

-Ce începe?

M-am așezat pe scaunul de lângă ea și mi-am așezat prosopul pe spate. Am observat că se holba entuziasmată la radioul ei micuț și roșu.

-Emisiunea. Ai să vezi, acum fă liniște și ascultă cu atenție!

Am oftat realizând că mă așteaptă două ore pline de tortură. Mi-am sprijinit spatele de spătarul scaunului și am privit pe geamul din fața mea. Am văzut-o pe Rachel traversând strada ce despărțea casa mea de cea a unei colege de-a ei. M-am panicat și m-am băgat sub masa aproape dărmând cafeaua din ceașca pe mama.

-Niall, ce Dumnezeule Mare faci acolo?

-Ăăă, mi-am scăpat inelul! am mințit.

-Tu nu porți inele!

Am strâns din ochi când imediat după vocea mamei s-a auzit soneria. Mi-am tras picioarele la piept și am rămas acolo.

-Nu răspunzi? m-a întrebat confuză. Știe clar că înainte răspundeam imediat când Rachel venea la mine. Dar astăzi nu știu de ce, dar m-aș fi simțit jenat după ce s-au întâmplat ieri.

Dar nu s-a întâmplat nimic ciudat, nu? Ar trebui să răspund la ușă. Lasă, îmi place podeaua de sub masă, nu pot părăsi locul asta chiar acum.

-Raspunde tu. Ah, și spune-i că nu sunt acasă... m-am gândit să răspund și m-am pitit mai bine sub masă.

Mama a oftat și s-a dus la ușă. A deschis-o, iar pe tot parcursul drumului ei spre ușă inima îmi bătea enorm de repede. Nu că acum ar fi altfel.

În continuare am auzit doar șușoteli și oftatul lui Rachel. Când în sfârșit am auzit ușa închizându-se am oftat a mia oară în dimineața asta. Am mai așteptat câteva clipe până să ies din ascunzătoarea mea, dar știu că nu am apucat să văd nimic fiindcă o cămașă în carouri mi-a aterizat pe cap și mi-a acoperit ochii.

Imediat mi-am adus aminte cum Rachel a plecat cu ea din parc și am împietrit. Oare a dormit cu ea în brațe așa cum as fi făcut eu ca să îi simt parfumul și să mă păcălesc că e cu mine în pat?

Stai, nu aș fi făcut asta. Nu aș fi avut de ce.

Mi-am dat cămașa de pe față și m-am îmbrăcat cu ea. Parfumul ei dulce persista în țesătura cămeșii. Am alungat toate amintirile care îmi năvăliseră în minte atunci când vocea mamei s-a auzit.

-Se întâmplă ceva intre voi doi?

-Nu. am răspuns scurt și m-am așezat pe scaun înghițind în sec.

-Mie îmi poți spune orice. a insistat.

-Ce voiai să îmi arăți? am schimbat subiectul știind că nu va rezista tentației de a-mi povesti.

-Nu o să te mai țin aici și o să îți spun eu. Cei de la radio organizează un concurs pentru adolescenți! a exclamat entuziasmată și mi-a sărit în brațe.

-Și? Iar vrei să mă trimiți la un concurs de Mister plin de prințișori? i-am răspuns cu o întrebare foarte dur. Poate n-ar fi trebuit să fac asta.

-Nu. M-am învățat minte de atunci. În schimb, e ceva ce o să îți placă. a continuat la fel de entuziasmată ca mai devreme, semn că nu a observat răutatea din glasul meu.

-Mamă, spune odată, mă cam plictisesc.

-Bine, bine. Tinerii trebuie să compună o melodie și să o prezinte în fața unor specialiști sau ceva de genul. Și mă gândeam că tu și Rachel ați putea prezenta ceva. a spus și după a început să țopăie prin bucătărie.

-Ce te face sa crezi că mă interesează asta? am întrebat privind nesigur expresia tristă ce i-a acaparat chipul.

-Credeam că o să îți placă ideea... a spus dezamăgită. -În orice caz, îmi promiți că te vei mai gândi?

Am stat puțin să analizez avantajele și dezavantajele participării la porcăria asta.

-Cât timp avem să compunem piesa?

-De unde vrei să știu eu? Nu am fost atentă! mi-a dat replica și m-a lăsat singur în bucătărie.

Am plecat apoi în camera mea. Am de gând să mă gândesc la câteva chestii înainte de a-i propune lui Rach să participăm. Nu ar accepta asta, mi-ar lua o groază de timp să reușesc să o conving. Nu i-ar plăcea să se expună atât de mult în fața celorlalți. Dar totodată asta ar fi oportunitatea mea de a mă apropia de ea mai mult că niciodată. Și cine știe, poate câștigăm. În mai multe sensuri.