Cred că te iubesc

Capitolul 3

        Încă mă jucam cu furculița în farfuria mea, gândindu-mă la concursul de care mi-a vorbit mama. Voiam atât de mult să arăt întregii lumi talentul pe care îl ascunde Rachel și totuși mă temeam de două ori mai mult că mă va refuza.

Astăzi trebuie să mă întâlnesc cu ea și probabil nu voi avea curajul necesar pentru a-i spune că vreau să participăm împreună la acest concurs. De fapt, nici nu știu de ce mă agit atât de mult, nu e ca și cum i-aș cer să mutăm luna de pe cer. E doar un concurs până la urmă, corect? Iar dacă nu va accepta... voi participa singur, cu sau fara ea va fi la fel. Cu câteva mari diferențe dar totuși la fel.

-Niall, te simți bine? Nu prea ai poftă de mâncare în dimineața asta...

-Hm? Da, da... Sunt bine. Doar știi că nu mă dau în vânt după mâncare.

-Glumești? Asta e cea mai proastă minciună pe care ai spus-o vreodată! a zis și apoi a început să râdă.

E adevărat că nu prea am gândit atunci când am vorbit, dar chiar nu aveam chef să îi povestesc din nou tot ceea ce se întâmplă în viața mea. E mereu atât de curioasă și nu se oprește până când nu obține ceea ce își dorește. Iar asta e foarte enervant.

Văzând că nu mă amuză deloc remarca ei, s-a oprit din râs apoi și-a pus palma pe antebrațul meu făcându-mă să îmi îndrept privirea către ea. S-a uitat în ochii mei încercând să citească o urmă din ceea ce am în suflet, dar cred că fără rezultat.

-Niall, știi că îmi poți spune orice. Sunt aici ca să te ascult. Doar ai încredere în mine, bine?

Între mine și mama s-a lăsat o liniște stânjenitoare, care nu apărea de obicei. S-a mai uitat câteva secunde la mine apoi s-a ridicat de pe scaunul ei lăsând în oftat să îi scape.

-Mi-e frică. am recunoscut când era gata să iasă din bucătărie.

S-a oprit apoi s-a întors pe călcâie. S-a apropiat cu pași mărunți spre mine și și-a ocupat din nou locul din fața mea.

-De ce anume îți este frică?

Am înghițit în sec. Încă nu știu dacă să îi vorbesc despre tot ce se întâmplă în interiorul meu sau nu.

-Mi-e frică de refuzul ei. Nu știu de ce, pur și simplu asta simt.

-Oh, scumpule... Nu trebuie să îți faci griji, sigur va accepta. Pentru tine, pentru amândoi. a încercat să mă liniștească.

Nu credeam acele cuvinte, nici ea nu le crede. Știe să Rachel a mea nu ar accepta niciodată să se expună atât de mult în fața oamenilor. Încă îi mai cere mamei ei să angajeze o guvernantă ca să nu mă fie nevoită să meargă la școală și să o vadă o mulțime de adolescenți.

-Mersi, mamă. am spus zâmbind ca să nu se simtă prost și apoi am plecat spre camera mea.

Am urcat scările cu mintea numai la ea. Habar nu am ce mi s-a întâmplat. Cert este că de când a început vacanța și mi-a refuzat ajutorul mă tot gândesc la ea. Este peste tot, mă rog, și înainte a fost, dar acum prezența ei este total diferită.

Am intrat în cameră și primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost micuța ramă de pe biroul meu. Am și uitat că era încă acolo. Am luat-o în mână și am atins cu vârful degetelor imaginea ei. Era așa de frumoasă. Ador felul în care ochii îi străluceau atunci când este fericită. Ei nu îi place cum îi stă zâmbind, dar eu mă jur că aș da orice ca să mă holbez la buzele ei arcuite non-stop.

Am așezat poza la loc și m-a dus la dulap pentru a-mi scoate niste haine. Mi-am ales tricoul care ei îi place cel mai mult, cel pe care mi l-am dăruit ea, de fapt. L-am pus pe mine simțind deja cum mi se înfierbântă corpul. Mi-am luat și panatlonii negri despre care ea spune că se potrivesc de minune cu tricoul primit. M-am dat cu parfum și am coborât jos, unde mi-am luat cheile și tenișii mei negri.

Nu peste mult timp ne-am întâlnit în fața parcului unde ne petrecem majoritatea timpului. Avea părul strâns într-o bilă dezordonată. Purta niște pantaloni scurți și roz și un tricou alb simplu. Își acoperise ochii căprui cu o pereche de ochelari de soare. Am salutat-o apoi ne-am așezat pe o bancă ferită de razele puternice ale soarelui.

-De ce ai vrut să ne vedem? am întrebat-o pentru că dimineață mă trezise mesajul cu invitația ei.

-A-Am vrut doar să îți aduc diploma pentru cel mai bun jucător a echipei de fotbal, dar am uitat-o acasă... a spus puțin rușinată.

Am observat cum obrajii ei au prins o culoare roșiatică. Mi-am așezat palma peste a ei, dar numai pentru că și-o tot plimba peste coapsă.

-Hei, nu-i nimic. Putem trece mai încolo pe la tine. Oricum nu e cine știe ce.

Ea doar mi-a zâmbit ușor și apoi și-a aplecat privirea. Mi-am retras mâna și am tras aer adânc. Am început să privesc lumea din parc, dar îmi era foarte incomod deoarece peste tot vedeam cupluri care se tachinau.

M-am ridicat de pe bancă, dar imediat după m-am așezat la loc, făcând-o pe Rachel să se uite confuză la mine.

-Uite, Rach, vreau să te întreb ceva... am spus când am prins un strop de curaj.

-Hm? Ce anume?

-Am vorbit cu mama înainte, și mi-a spus că te-ar încânta să auzi despre asta...

M-am oprit calculând din nou șansele că ea să accepte oferta mea. Am deschis gura pentru a spune ceva, dar a ieșit doar aer. Nici nu știu de ce complicam atât de mult situația, nici nu avea vreo semnificație.

-Am găsit un concurs pentru adolescenți. Trebuie să compunem o piesă și să o prezentăm în fața unui juriu la sfârșitul lunii. am zis rapid.

-Ești nebun!?

Reacția ei exagerată nu a întârziat să apară.

-Doar daca vrei! am spus dar parcă nu m-a auzit.

-În niciun caz! Doar știi cât de mult urăsc să mă vadă lumea! Abia m-am împăcat cu mine ca sa vin aici. a continuat.

Am încercat din nou să mă fac auzit dar îmi era imposibil, mi-a tăiat-o din nou.

-Ia-ți gândul de la asta! Nu o să accept niciodată așa ceva! a spus cu tonul foarte ridicat, mai ridicat decât de obicei și a plecat fără a se mai uita în spate.

Poate că într-adevăr nu a fost o idee bună, și poate că niciodată nu va fi.