Fate [Yaoi]

I.What now?

Si iata-ma din nou, umbland pe strazile uimitorului oras Seattle. Nu am inteles niciodata de ce dintr-o data a trebuit sa ne mutam din calduroasa noastra casa din Sapporo. De ce a fost necesar sa imi parasesc toti prietenii? Ah, da. Acum imi amintesc. Fratele meu a murit acolo. Nu am uitat asta si nici nu o voi uita vreodata. Dar de ce necesitam plecarea din acel oras? Sa lasam toate amintirile in urma? Cu ce scop? Fratele meu a fost singurul care a avut grija de mine. Singurul care a fost pedepsit din cauza mea. Si totusi, l-am putut lasa in urma asa usor. Cum? Ce fiinte fara suflet mai suntem si noi? Ce mama si-ar lasa copilul mort, preferand sa plece in alta tara? A facut ceva rau? Nu. Este totul o neintelegere. A murit eroic. Din nou, protejandu-si fratele mai mic, fara pic de ajutor. Sufletul meu nu mai este la fel. In el s-a format o gaura si ceva tot sapa si va sapa. Pana voi ceda, cel mai probabil. Picaturile mari de ploaie cad incet si necontenit. Le simt pe crestetul capului, apoi urmand sa se scruga pe firele mele de par roscate. Maieul se uda si el incet, lipindumi-se de corp. Si asa am ajuns in fata noii noastre case. Am apasat usor pe clanta si am intrat cu o mica ezitare. O alta zi cand am lipsit de la ore doar ca sa ma gandesc la fratele meu.

 Amintindu-mi de chipul sau angelic, lacrimi fierbinti au inceput sa-mi acopere obrajii, amestecandu-se cu picaturile ploii. O voce puternica si impunatoare a rasunat in spatele meu.

-Yu! Ti-am spus sa nu mai lipsesti? Ce este in capul tau? era tatal meu, care tipand la mine, mi-a apucat o bucata din par fiind gata sa o rupa in orice moment.

-Imi pare rau. am incercat eu sa spun printre suspine.

-Jur ca nu stiu ce sa mai fac! Tu esti macar constient cate eforturi facem pentru tine? Stii de cate sacrificii am fost capabili?

 M-am ridicat, greu ce-i drept si am iesit din nou ''sa ma plimb''. Familie. Ce-i aia? Familia pentru mine insemna fratele meu. Acum eu nu am familie. Nici nu vreau una de acest fel. Am ajuns printre niste blocuri. E asa liniste aici. Am putin timp pentru mine si gandurile mele. Afundat in ganduri, la granita dintre fantezie si realitate, am adormit. 

 Am simtit o mana calda atingandu-mi umarul gol. Am deschis incet ochii, lasand lumina puternica a felinarului sa imi patrunda in retina. In fata mea se afla un baiat de aproximativ cincisprezece ani, cu ochii negri ca taciunele si parul castaniu. O fata atat de pura si inocenta, care imi oferea un zambet ce putea sa-mi inmoaie inima. Sau ce a mai ramas din ea.

-De cat timp stai aici? s-a interesat baiatul, privindu-ma destul de ingrijorat.

-Cred ca...am pierdut notiunea timpului. i-am raspuns, fiind putin confuz.

-Oh, da! zambetul acela minunat revenise. Eu sunt Lee Do Hyeong. mi-a intins mana lui delicata, pe care am apucat-o cu repeziciune.

-Numele meu este Yu Ha Min si am optsprezece ani. Incantat sa te cunosc, Ciresel.

Lee isi mutase privirea in alta parte, obrajii lui inrosindu-se, dandu-ti senzatia ca sunt cat pe ce sa explodeze. Eu i-am mangaiat obrazul, urmand sa ii prind barbia cu doua degete si sa-i asez un sarut dulce pe buzele sale catifelate. Atunci el mi-a raspuns la sarut, limbile noastre intrand intr-un razboi.

 Mi-am gasit ingerul pazitor...

-Yuu, da-mi boxerii inapoi! a exclamat Lee facand pe bosumflatul.

-Inca nu. am chicotit eu, oferindu-i un sarut tandru in timp ce imi plimbam degetele pe spatele lui.

Dar nu am avut ragazul sa ma bucur prea mult de moment, ca telefonul meu a intrerupt totul. Imi venea sa il arunc pe geam, dar totusi trebuia sa raspund. Ne-am despartit buzele, micutul meu ingeras respirand greu, ceea ce inseamna ca i-a priit, ducandu-ma apoi sa raspund nenorocitului care tocmai ne-a intrerupt.

-Alo? am spus eu vizibil neinteresat.

-Buna ziua, domnule Min. Avem rezultatele cu privire la analizele dumneavoastra. Am uitat sa ma prezint, sunt doctorul Wang, cel care a fost de garda acum cateva zile.

-Va ascult...am spus eu, vocea tremurandu-mi incontrolabil. Stiam ca e ceva in neregula cu mine si pe cat vroiam sa aflu, pe atat imi faceam tot mai multe griji.

-Imi pare rau sa va comunic, dar s-au activat celulele canceroase. Adica ave-

Cancer. Rezultatul pe care nu vroiam sa il aud niciodata. Din telefon inca se auzea vocea doctorului care nu stia ce patisem. Dar eram paralizat. Telefonul era pe jos si nu aveam intentia sa il ridic. Lacrimi fierbinti au inceput sa imi curga pe obraji. Nu stiam ce sa fac. Ma simteam sleit de puteri. Pur si simplu picioarele imi pareau de gelatina. Cum sa-l las singur pe Ciresel? Cum?