Simon Says; kth

02

De îndată ce trântește ușa biroului lui Simon, mârâie nervos, deși știa că se va ajunge la asta într-un final. Până la urmă nu el a trădat primul.

Scoțându-și telefonul, iese pe ușa clădirii ce se ascundea sub tutela unei agenții de paza, și caută în scurta sa agendă numele unuia dintre ai lui. Primul număr ce îi apare pe ecran este cel al celui mai tânăr, pe care îl apelează deși nu avea mari așteptări de la el, până la urmă era doar un copil.

După câteva beep-uri, care îl făceau să își dea ochii peste cap și să îl înjure, vocea gâfâită a băiatului se aude în difuzorul telefonului, făcându-l și mai mult pe Vincent să se enerveze pentru că știa cu exactitate că nu era obosit din cauza antrenamentelor pe care încearcă să le evite cu orice ocazie.

―Spune-le celorlalți să vină la Nor. Să fii și tu acolo!

Inchide apelul înainte ca băiatul să apuce să proteste și îndeasă telefonul înapoi în buzunarul pantalonilor, inhalând aerul rece de Februarie.

Șatenul urcă în mașina trântind portiera în urma sa și lăsându-se pe spate preț de câteva clipe pentru a se relaxa. Mai avea oprire de făcut înainte să pornească revolta împotriva lui Simon.

***

Ajuns la periferie, intră în magazinul destul de rău famat și o privește cu subînțeles pe bătrâna vânzătoare cu părul alb, care îi face loc să meargă în magazie. Bărbatul mai aruncă  o privire în alimentara dezordonată, care probabil avea și alimente expirate apoi închide ușa în urma lui, concentrându-și întreaga furie și nerăbdare pe tălpile picioarelor ce provocau sunete mult prea violente la contactul cu lemnul mâncat de carii.

Apucă trapa de mânerul ruginit ridicând-o, apoi coboară pe scara argintie datorită vopselei, întâlnind cu totul altă lume.

Calcă pe marmura albă scanând holul până până deschide ușa din sticlă transparentă. Camera de zi era total pustie, singurele voci care se puteau auzii fiind cele din televizor.

Șatenul prinde telecomanda in mâna, stingând plasma enorma apoi o aruncă la loc pe canapea continuându-și drumul spre nor, unde ceilalți trebuiau să îl aștepte dacă puștiul nu uitase, ca data trecută, să îi anunțe.

Uşa masivă din lemn se deschide cu zgomot pentru a dezvălui Norul, sala unde se făceau toate şedințele sau anunțurile importante, îmbâcsit de oameni.

Toate capetele s-au întors către Vincent, a cărui expresie nu arăta bine, care-şi croia drum către mica scenă şi masa ovală de pe ea.

―Mai nou ne aduni tu, Vincent? Nu ştiam că am doi şefi acum, se aude glasul ironic al unuia şi mulțimea răspunde cu vâlvă.

―Îți tai gâtul dacă mai scoți un cuvânt, Sanchez.

Mulțimea tace, dar atmosfera tensionată rămâne. Vincent se poziționează în mijlocul scenei şi-şi pune mâinile în şolduri, uitându-se câteva clipe la chipurile confuze din fața sa.

―Când ați venit aici, ce v-a fost promis?

În ciuda vocii sale ce-a răsunat clar, cu toții ezită.

―Poți să vorbeşti acum, Sanchez. Cel din urmă îşi dă ochii peste cap, dar raspunde :

―Bani?

―Da, Simon Dominic v-a promis bani şi vi i-a dat. Sunt aici să vă zic despre ceea ce v-a zis şi nu vă va da. Limita.

―Adică? vorbeşte Jay din mulțime.

―Când ați venit aici, vi s-a promis, ca şi mie, că dacă vreodată veți pune piciorul în prag, dacă va exista o limită pe care nu puteți să o treceți, va fi respectată. Ei bine, ați mâncat rahat dacă ați crezut. Astăzi, limita mea nu a fost respectată, şi nu va fi nici a voastră.