Black Eyes

Cap III. Dominația.

Fără să-mi dau seama, gura mea era ușor între-deschisă. În primul rând, de unde avea Niall numărul meu? Nici măcar nu a fost o zi întreagă la școală, și deja a pus stapânire pe elevi? Cum i-a făcut să  divulge numărul meu? Deja i-a „pus la respect”? Cum era posibil să bage în sperieți bobocii când nici măcar nu îi cunoștea? În al doilea rând, oare ce gânduri avea băiatul ăsta cu mine? Nu era clar că nu vreau să am vreo tangență cu el? Mă holbam ca o idioată la literele negru și lucioase de pe ecranul telefonului meu, sperând parcă să se transforme in orice alt ceva... Aproape orice altceva. Am sărit ca arsă când telefonul a vibrat în mâna mea. Îmi era frică să mă uit. Dar până la urmă am îndrăznit:

              „Vin eu să te iau. Să nu pleci pe jos. – Niall”

              Nu. Nu mai vroaim să îl văd, sau să îi simt parfumul înnebunitor. Mă distrăgea de la visurile mele, speranțele pe care mi le-am făcut în legătură cu viitorul meu. Visez să ajung avocat. De ce? Nici eu nu știu, însă mereu m-a atras această profesie. Cum aș putea să învăt și să mă concentrez asupra ceea ce trebuie să fac, când el  defapt nu face nimic altceva decât să mă îmbrobodească. Gata, această pagină numită „Niall” trebuie ruptă.

              Am șters cele două mesaje, și am aruncat telefonul pe pat. Ce dimineața bună! M-am ridicat leneșă din pat, și am deschis fereastra, lăsând briza răcoritoare a dimineții să inunde camera. Afară era puțin ceață, iar linia orizontului era pictată în culori deschise, verde pal și galben. Se crăpa de ziuă, însă soarele pal și blând anunța o dimineață răcoroasă. Am intrat în duș și m-am învăluit în aromele gelului de duș parfumat. Mi-am ales o ținută simpla, obișnuită: o rochie înflorată, până deasupra genunchiului, cu o bandă albastră sub bust, un cardigan alb și platforme bej. Părul l-am lăsat liber pe spate, iar buzele le-am scos în evidență cu puțin gloss. Era deja ora 7:00, așa că am coborât și am luat un măr, după care am urcat înapoi sus și mi-am îndesat cărțile în geantă. Am coborît jos din nou, iar mama robotea prin bucătărie. Avea cearcăne și părea obosită.

             -Neața, mamă! Spun eu, înăbușindu-mi un căscat.

             -Neața, scumpo. Îmi răspunde ea rece si fără vlagă.

             -S-a întamplat ceva? Întreb eu puțin îngrijorată, cu panică în glas.

             -Nu, sigur că nu, mi-o taie ea scurt. Am observat că îmi evita privirea, așa că am decis s-o las baltă și să ies pe ușă.

              Am ignorat complet mesajul lui Niall și am pornit alene pe stradă. Afară bătea un vânt răcoros, însă acceptabil, iar peste tot se simțea că este toamnă. Soarele se ridica mai mult și mai repede, iar aleea era deja scăldată în lumină. Mergând încet și visătoare, n-am remarcat că cineva iși pusese mâna pe umărul meu decat când m-am oprit brusc. Am înlemnit instantaneu, înghițind în sec. Am observat că umbra acelui băiat (mi-am dat seama după podoaba capilară) era mai înalt decât mine, iar părul era aranjat, deși părea răvășit de vânt. Nu m-am întors, nu aveam putere, picioarele tremurânde nu mă ascultau. În momentul în care părul blondin mi-a fost dat la o parte, iar lobul urechii mi-a fost mușcat cu sălbăticie, am recunoscut acele buze fierbinți pe suprafata pielii mele moale.  Mâna dreaptă mi-a fost acaparată de o alta mai mare, și am fost întoarsă, văzându-l pe Niall cum mă privea fără nicio expresie întipărită pe față. Pomeții săi erau albi-rozalii, iar ochii contrastau cu perfecțiunea tenului său imaculat. Era chiar drăguț, deși nu-mi plăcea să recunosc asta. S-a întors și m-a tras spre bolidul sau, nu-mi vine să cred că nu l-am auzit, oare ce-o fi fost în capul meu? Tărâțe?