Asasin. Prefa-te ca ma crezi

Capitolul 2. Asteptare incheiata

Nu mi-am dat seama pana acum, dar acest titlu de capitol se pare ca are sens si pentru asteptarea incheieta a acestei carti. Gata cu acel ,, in curand " si bun venit capitol 2 :))

______________________________

Un oras mare. Menhattan. Un oras populat de peste 1.626 de milione de suflete, un oras cu secretele lui, un oras in care fiecare om isi ascunde adevarata personalitate. La fel ca actorii care isi acopereau fata cu diferite masti atunci cand intrau pe scena, cam asa statea treaba si cu aceste masti vi pe care oamenii le purtau, care nu faceau altceva decat sa le acopere imperfectiune, defectele si sa le transforme in ceva ce nu era real. In ceva ce in ochii lumii erau cat se poate de adevarate.

Intotdeauna m-am intrebat ce fel de personalitati si secrete pot ascunde oamenii sub acele masti. O masca de care numai el stie. O masca pe care tu nu o poti vedea sau simții. O masca care te va surprinde cand o vei descoperii.
Tatal meu, un exemplu pe care l-am primit la o vârstă mică, un exemplu pe care n-as fi vrut sa-l primesc, dar l-am primit, iar exemplul pe care l-am primit de la el, de la fiinta care trebuia sa ma ajute si sa ma apere in viata, poate fi chiar ironic, dar mai tarziu m-a ajutat enorm. Personalitate vesela, jucăușă si plina de viata, mai tarziu s-a dovetit a fi una nervoasa, pusa mai mereu pe bataie si pe scandal. Una de care am avut parte. Una din care am invatat mai tarziu ca oamenii nu intotdeuna sunt ceea ce par, ca intotdeuna ascund o alta personalitate sub mastile lor. Personalitati diferite, oameni la fel de diferiti, mai exact opusul a tot ceea ce sunt ei. O infatisare mincinoasa pe care o poarta zilnic, o deghizare pe care o port si eu. Si eu am secretele mele, personalitatile mele schimbatoare, ca toata lumea si eu ascund o alta eu, o alta personalitate sub masca pe care o port zi de zi. Deci in esenta, sunt la fel ca ei. Poate chiar mai rau ca ei.

- Doamna Jones? Am intors capul privind-o intrebator pe Maria. Am terminat de impachetat. Va mai pot fi de ajutor cu ceva?

- Nu Maria, multumesc pentru ajutor.

A dat din cap afirmativ intorcandu-se si plecand, iar peste cateva secunde am auzit usa camerei mele inchizandu-se.
Oftand m-am intors din nou inchizand ochii de data aceasta lasandu-ma mai moale pe balustrada in adierea calda a vantului din ultima luna a acestui anotimp. Luna August.
Inca 30 de zile de vara. Inca 30 de zile in care se vor petrece lucruri noi, 30 de zile care pentru altii s-ar putea sa se schimbe foarte multe lucruri intr-un timp foarte scurt, iar pentru altii sa ramana la fel. Dar pentru mine a inceput deja sa fie diferita.

Desprizandu-ma de balustrada balconului m-am intors mergand spre intrarea mea inapoi in camera. Paseam incet pe suprafata alba a gresiei trecand de masuta de machiaj maronie pozitionata langa usa balconului la perete, am trecut de un sofa mic de culoarea caramelului deschis cu cateva perne moi la spatar si de masuta de sticla din dreptul lui, trecand pe langa patul dublu cu asternuturile lui fine, ochii fiind atintiti pe cutia aceea albastra de pe noptiera cafenie din dreptul patului. Cutie care inauntrul ei tinea ascunsa o comoara la care m-am holbat o buna parte din noapte nevenindu-mi sa cred ca era reala, iar stralucirea ei pretioasa in lumina de afara imi distrugea orice dubiu legat de imaginatia si jocurile din mintea mea.

Am luat in maini acea cutie cu un material fin la atingere, capacul ei fiind acum deschis, si tot ce am putut sa fac a fost sa privesc bijuteria aceea

- Draga jurnalule, noaptea trecuta prietena mea a primit in dar un medalion. Faza tare este ca medalionul primit este chiar de la persoana pe care o uraste. Faza si mai tare este ca acum nu se mai dezlipeste de bijuterie si poate ajunge sa-l aibe in sfarsit si pe Christopher in inima ei.

- Niciodata. Mi-am intors capul spre Jocelyn. Ti-o zic si in spaniola sau vrei alta limba?

- Hmm depinde.
Zambind am apucat cu mana dreapta o perna de pe pat care a sfarsit aruncata in Jocelyn.