Asasin. Prefa-te ca ma crezi

Capitolul 1. Regina noptii

   
    ,, - Christopher Jones de buna voie si nesilit de nimeni o iei in casatorie pe Sierra Evans sa-ti fie alaturi la bine si la greu?

    - Da!

    - Sierra Evans de buna voie si nesilita de nimeni il iei in casatorie pe Christopher Jones sa-ti fie alaturi la bine si la greu?

   Liniste. Toata lumea din aceasta incapere astepta raspunsul meu in cea mai mare liniste.
Respira adanc, totul o sa fie bine, totul o sa fie mai bine dupa pasul acesta. Spune da si va fi bine, o sa-ti fie bine in continuare. Spune nu, si o sa te intorci din nou in timp la viata de care ai tot fugit.

   - Da! ,,

  - Sunteti gata doamna Jones.
Am clipit de cateva ori revenind cu piciorele pe pamant, iar imaginea mea si a menajerei devenea din ce in ce mai clara in oglinda.

   - Multumesc. Mi-am intors capul peste umar privind  menajera imbracata intr-o rochita neagra cam pana la genunghi acoperita de un sort alb. Poti pleca acum.

   A dat din cap afirmativ intorcandu-se si cu pasi mariti a parasit incaperea camerei mele inchizand usa dupa ea. Am insiprat adanc cu zambetul pe buze intorcandu-ma din nou la imaginea mea din oglinda, la fata in varsta de douazeci si patru de ani imbracata intr-o rochie scurta, neagra din dantela, la fata cu parul saten si lung pana mai jos de umeri, la fata care a reusit sa ajunga exact acolo unde a visat inca de la inceput.
Chiar daca lucrul acesta a venit in schimb cu multe consecinte. O consecinta ar fi chiar numele de Christopher Jones.
De foarte multe ori este in stare sa imi intoarca stomacul pe dos in cateva clipe, este omul care are o avere impresionanta in cont si care este singura care ma mai tine aici cu el, prizoniera unuia care imi da tot ce imi doresc.
Omul care ma iubeste.

   Pe langa asta, am tot ce vreau, cand vreau si tot ce-am vrut mereu. Gata cu zilele acelea desprinse dintr-un cosmar cand nu aveam ce sa mananc, cand nu aveam nimic altceva decat o casa mica si darapanata, fara nimic altceva decat un acoperis care mai ca se prabusea peste mine si mama. Si totul din cauza minunatului om care a stat langa mine, care ar fi trebuit sa-mi fie un model de urmat in viata, nu un om pe care ar trebui sa-l ocolesc.
Locuinta in care traiam impreuna...

   Nu l-am inteles niciodata de ce a pariat pe locuinta in care locuia impreuna cu familia sa. Nu am inteles niciodata de ce a pariat. Daca nu era in stare sa castige de ce? De ce sa parieze pe un lucru in care se afla toata viata lui in el? De ce sa fuga ca un las cand putea sa-i dea explicatii mamei?
Dar la final, am inteles. Am inteles in sfarsit ca fuga, joaca de-a v-ati ascunselea erau cea mai usoara cale de a rezolva o problema, era mult mai simpla si mai usoara decat sa stai, sa incerci sa rezolvi si sa-i explici explici familiei tale cat de prost ai putut sa fi.

   Nici nu mi-am dat seama cand am inceput sa merg spre noptiera in cautarea unui obiect, in cautarea singurei fiinte care nu ma parasise, care avuse grija de mine si care ma tinuse strans in brate cand aparea vreun  obstacol in cale. Care oricat a fost de greu a avut grija de mine cum a putut mai bine. Dar marele film al vietii in care traim, filmul real al fiecarui, nu iti spune si nu-ti da niciun indiciu in legatura cu viitorul tau. Surprizele bune sau rele sunt aruncate spre tine ca o ploaie intr-o zi de vara. Nu stii la ce sa te astepti niciodata.

    Am luat acea rama argintie in maini si am privit cu ochi tristi poza mamei mele. Ochii ei caprui si blanzi, parul ei de un castaniu stralucitor, fata ovala si nasul ei micut, dar un singur lucru facea aceasta fotografie sa, nu stiu, sa prinda viata. Un singur zambet. Sau asa mi se parea doar mie ca un singur zambet real putea transforma o fotografie in ceva ce putea prinde viata.
Nu era nici zambetul ei trist, un zambet care era menit sa ma faca sa cred ca totul era si va fi bine. Era un zambet real.
Ca o stralucire care dupa multa vreme de stat in intuneric ascuns de privirile lumii, razbatea acum ca o raza de soara.
Nu mai aveam parte de nopti nedormite si nemancate, nu mai aveam parte de acea casa care mai ca se prabusea peste noi, nu mai aveam parte de nimic din fosta noastra viata.
Si acum, merita sa fie cu zambetul pe buze mai ales cand acela venea insotit de barbatul care a ajutat-o sa nu isi mai ascunda stralucirea in ceata aceea de intuneric. Mai mare cu douazeci si trei ani decat mama, cu trasaturi imbatranite, ochii spalaciti, dar cu o stralucire aparte cand mama era prin imprejurimi, nu cred ca mai conta varsta din moment ce in sfarsit scapasem de problemele pe care la aveam, cand nu mai era ca inainte. Dar chiar si asa, ea tinuse la el. Tinuse cu adevarat la John Davis.
Ne mutasem, ne facusem o viata noua, ne facusem o familie noua, ne innoisem intreaga viata. Iar fotografia ilustra momentul cand John o cerea de sotie pe mama.
Fotografie facuta de mine. fotografie inramata de mine. Fotografie care imi putea aduce zambetul pe fata ori de cate ori o priveam, dar si sentimentul acela trist cand ma gandeam ca tot ce mai avean cat de cat real er doar un zambet intr-o fotografie. Un chip care s-a stins.