Meredith

Capitolul 4: Meredith e un sentiment

Capitolul 4: Meredith e un sentiment

       
      Hârtiile foşneau mototolite la picioarele mele. Veoiza lumina în întregime spațiul biroului, razele sale gălbui izbindu-se de materialul fin pe care se înlânțuiau literele rontunjite. Stiloul îmi tremura în palmă, dar continuam să scriu. Cuvintele erau cel mai imposibil mod prin care puteam să-mi exprim sentimentele, dar cel mai apropiat de ceea ce simțeam. Singurele peste care îmi vărsam trăirile. Frustrare, furie, dor, iubire. Le simțeam pe toate în acelaş timp şi nu ştiam cum să le fac față. Se năpusteau asupra mea într-un amalgam întortocheat şi confuz, un gol imens străbatându-mi pieptul. Trupul meu vibra în ritmul numelui ei.

       Meredith Meredith Meredith Meredith Meredith Meredith Meredith Meredith...

        O voiam aici, dar nu ştiam cum as putea să o obțin. Mi-o imaginam zâmbindu-mi ca în visul de mai devreme. Ochii săi să vegheze asupra somnului meu, iar palma sa să-mi cutreiere chipul. Dar nu. Nu era posibil. Pentru că nu ştiam dacă Meredith este reală.

        Era sau nu era reală. Simțea sau nu simțea ca mine. Trăia sau nu trăia pe acest pământ respirand acelaşi aer ca şi mine. Un "sau" ce se învârtea în capul meu precum o muscă cicălitoare, reamintindu-mi mereu de disperarea din suflet. Zgâriam hârtia într-un acces de furie. Nu mai suportam. Deveneam dependent de o fantomă. De o ființă închipuită în lumea paginilor. Şi totuşi, când degetele mele atingeau paginile aspre ale cărții şi închideam ochii, o simțeam în fața mea, respirația ei caldă mângâindu-mi față. Eram un nebun cu acte în regulă. Un nebun după o iubire ireală, cu un personaj ireal. Eram protagonist într-o carte a singurătății, iar paginile vuia mult prea repede pentru a-mi putea da eu seama.

        Noaptea, când liniştea doarme, singurul sunet este al respirației mele acide. Acum sunt treaz, perfect conştient de realitate. Şi scriu aşa cum alții îşi varsă amarul în băutură. Biroul scârție sub presiunea mea. Ultimul cuvânt scris se aşeză tremurat pe foaie din cauza agitației mele. Am luat bucata de hârtie în mâini şi am mototolit-o, aruncând-o lângă celelalte. Am început alta. Voiam ca totul să fie perfect, fiecare literă, fiecatre curbă, fiecare punct. Până la cel mai mic amănunt, totul trebuia să arate impecabil. Doar aşa îi puteam arăta cât o iubesc.

       Cât pot să te iubesc, Meredith....

        Numai eu o să ştiu. Numai eu o să ştiu câte nopți am pierdut vorbind cu tine şi câte zile gândindu-mă la tine. Aş fi putut jura că nu am să ajung aşa, dar niciodată nu eşti destul de pregătit atunci când se întămplă. De ce nu eşti reală, Meredith? Dar dacă eşti, unde te pot găsi, Meredith? Aş vrea un semn că nu mă lupt cu morile invizibile de vânt. Şi că, acolo undeva, citeşti cuvintele astea rupte din sufletul meu.

        M-am oprit din scris. Am pus stiloul pe masă, m-am uitat lung la foaia ce trina pe birou si am pufnit. Ce fac eu aici? Îmi alimentez durerea. Meredith mă extreioriza. Mă aducea în cele mai ciudate stări posibile. Mă arunca, ca mai apoi să mă ridice iar în picioare. Ma domina şi mă acapara ca o boală dureros de dulce. Dar Meredith nu este vreo boală sau o persoană, nici un personaj dintr-o carte. Acum am înțeles. Meredith e un sentiment...