Meredith

Capitolul 2: Începutul e o nouă speranță

Capitolul 2: Începutul e o nouă speranță

          În fața clădirii imense totul este înconjurat de o linişte deplină. Niciun sunet specific oraşului nu îmi umple urechile, sau poate miile mele de gânduri şi voci ce mi se învârt în cap  nu mai lasă loc şi pentru asta.

         Iau o gură mare de aer înainte să păşesc ezitant în interiorul ei, iar mirosul hărtiilor şi cernelei de tipar să îmi împânzească brusc nările. Aş putea spune că sunt de modă veche, dar cine ar putea să mă condamne?! Scrisoarea ce o țin acum în mână este mai importanta decât orice. Şi aşa pot fi mult mai sigur că ajunge la destinatar.

          Ajung în dreptul tejghelei, unde se află o domnişoară draguță, nu cu mult mai în vârstă decât mine. Îi dau rapid datele necesare, bălbăindu-mă pe alocuri, ceea ce-i provoacă câte un chicot subtil de fiecare dată, în timp ce-şi aşează delicat şuvuțele de păr rătăcite pe făța ei palidă. Se pare că am început cu dreptul. Îi zâmbesc şi eu, uşor ruşinat de efectul ciudat pe care l-am avut asupra ei. Nu e prima oară cand mi se întâmplă asta, dar de fiecare dată pare că devine mai ciudat.

          Termin şi ies entuziasmat îndreptându-mă spre cutia poştală. Îmi iau un ultim rămas bun de la bucata de hărtie pentru care mi-am dedicat timp prețios, dar mai ales, suflet, înainte să-i dau drumul în cutia roşie unde are să se piardă printre celelalte. Răsuflu uşurat de parcă tocmai mi-a fost înlăturată o piatră de pe inimă, iar nerăbdarea începe să mi se instaleze în corp şi ultimul lucru pe care îl mai sper este să primesc cat mai rapid un răspuns. Nu ştiu cât mai pot aştepta!

            — Hei, omule! Pe unde ai umblat! vocea prietenului meu se aude în urmă.

         Mă opresc din mers şi mă întorc spre el, întâmpinându-l cu un zâmbet prietenesc. Se apropie de mine, bătându-mă uşor pe spate în semn de salut.

             — Hei, Mike! Ce mai faci? îl întreb eu, urmându-i gestul de mai devreme.

             — Tot nu mi-ai raspuns la întrebare! mă priveşte cu subînțeles, continuând să meargă pe lângă mine.

             — Nu mă laşi până nu îți spun, nu?

             — Doar mă ştii! spune afişându-şi zâmbetul triumfător.

           Sincer să fiu, îmi dorec ca într-o zi să-i şterg odată zâmbetul ăsta mişelesc, şi aş spune că nu i se potriveste deloc, dar aş minți.

            — Am trimis scrisoarea! răspund într-un final, aşteptându-i reacția.

          Şi nu am mult de aşteptat, căci zămbetul său dispare precum şansele mele de a trece la fizică. Iar dacă aş avea acum un aparat foto la îndemână, cu siguranță aş imortaliza momentul. Fața lui uimită ar fi numai bună de aşezat pe noptiera de lângă patul meu.

           — Tu glumeşti?!

         Clatin precis din cap în semn negativ, răsărindu-mi un zămbet ştrengăresc în colțurile gurii. Knockout amice!

        — Wow! Nu mă aşteptam la asta! Felicitări, omule!

        — Ai sunat exact ca mama când i-am zis ca am luat nouă la mate. Sper că n-o să începi să mă pupi pe creştet!