Meredith

Capitolul 5: A mea

       Picături reci de ploaie îmi perindau pielea, undându-mi hainele în doar câteva secunde. Alergam aproape fără suflu. Nu se putea să întârzii chiar la prima oră, mai ales cea a lui Morales. În seara precedentă am adormit cu gândurile într-un ghem turbat şi confuz, iar alarma ce trebuia să sune de dimineață se pare că şi-a uitat rolul. Şi iată-mă acum, alergâng bezmetic cu ghiozdanul într-o mână, rugându-ma doar ca profesorul să întârzie încă cinci minute. Ratasem autocarul, mama plecase din zori la servici, iar eu eram cel mai norocos om de pe pământ.

       Am evitat cu succes o băltoacă ivită în ultimul moment şi am trecut strada în pas alergător. Un singur lucru respectam: nu trebuie să alergi pe trecerea de pietoni. Apoi mi-am reluat viteza, paşii mei grăbiți sunând ca un ecou în cartierul pustiu al dimineții. Când trecut de poarta liceului, alarma sunase de trei minute, iar dacă îngerul meu protector îmi ascultase rugămințile, aveam să ajung la timp în clasă.

       Mi-am scuturat jacheta şi am păşit rapid pe holul interminabil. Toate uşile claselor erau închise, mai puțin cea din capăt. Căutam atent cu privirea tăblița de deasupra uşi pe care trebuia să scrie: "Sală de curs: Matematică" şi nu am fost deloc surprins când am observat că se află chiar desupra celei deschise. Am tras adânc aer în piept, mai mult pentru a-mi aduna curajul decât din necesitate, şi am păşit pragul.

          Linişte. Toții ochii erau ațintiți asupra mea de parcă îmi mai creştea un cap în direct. Am oftat şi l-am privit pe domnul Morales cum bătea nervos cu piciorul în podea. Bine, nervos era puțin spus. Probabil dacă privirea lui ar fi dat foc, tot liceul ar fi fost cenuşă, şi ar fi început cu mine. 

        — Ai întârziat, domnule! Vocea lui suna de parcă sute de ace îmi erau înfipte în ureche, simultan.
   
       Am făcut un pas mai aproape şi atunci am văzut-o. O umbră minionă, aproape insesizabilă în spatele staturii impresionante a domnului Morales. Dar cu toate astea, era acolo. Şi se uita la mine.

       Am simțit cum genunchii mi se înmoaie, inima bătându-mi şi vibrând electricitate în tot corpul. Era ea. Micuță, cu ochii eu albaştri precum marea în adâncuri sau precum cerul în miezul nopții. Cu zâmbetul ei delicat ca o petală de trandafir rozalui şi chipul senin al unei zâne a primăverii. Ciudat de frumoasă şi frumos de ciudată. De parcă nu se potrivea deloc aceste lumi. Precum un diamant prețios printre milioane de scoici. Şi era aici. La mai puțin de un metru de mine, respirând acelaş aer în aceeaşi încapere şi-n aeeaşi realitate. Era reală. O vedeam şi simțeam nevoia să o ating. Era a mea. Meredith a mea.

A/N: Nu m-am putut abține ^^