Am murit, din fericire

Seria Am murit, din fericire are 5 volume: Întoarcerea, Chaos, Dincolo, Purgatorio și Diabolic, și poate fi cumpărată din toate librăriile online și fizice.

Lectură plăcută! 

Poți cumpăra povestea și de aici: www.quantumpublishers.ro

Capitolul I

Mă numesc Oriana. Am nouăsprezece ani fără câteva zile. Nu am părinți, și asta nu pentru că ar fi murit, ci pentru că nu i-am văzut niciodată. Dispariția lor este o poveste încâlcită și lungă. O voi relata cu altă ocazie. Adevărul e că n-aș ști de unde să apuc firul istoriei în așa fel încât să aibă vreun sens, mai ales că nu e nimeni care să aibă o variantă altfel decât dezlânată în legătură cu evaporarea lor.

Mătușa Aimee, cea care m-a crescut, îmi spunea că am moștenit ochii mamei și nasul tatălui meu. Urât nas, dacă mă întrebați pe mine. Cam lung pentru fața mea rotundă. Dar de ce să mă plâng? Alții primesc vile, mașini, bani; eu am primit un nas. Noroc cu ochii mamei; salvează situația în mod onorabil. Mari, rotunzi, de un albastru profund, de lazulit.

„Ai ochii mamei tale!" Cât de enervant sună asta? Nu simțeam deloc că am ochii altcuiva, ba chiar îi simțeam cât se poate de ai mei. Cu atât mai puțin îmi doream să am ochii cuiva care nu mă prețuise suficient cât să rămână cu mine.

Părul nu știu de la cine e. Mătușa nu mi-a spus, iar eu n-am întrebat-o. Mi-era teamă să nu găsească vreo rudă care și-ar fi aruncat genele hăt, peste generații, și să fiu deposedată și de el. E negru corb, des, lung. Pentru că nu am timp de pieptănat, îl țin împletit într-o coadă de școlăriță. Îmi amintesc că în gimnaziu sufeream din cauza părului, băieții mă trăgeau de el. Mătușa mă consola, spunându-mi că mucoșii ăia mă plăceau și, de tonți ce erau, așa alegeau să-și arate simpatia. Ciudată specie, băieții ăștia!

Asta se întâmpla când eram o fată bună. Acum nu mai sunt nici fată, nici bună.

Îmi plăcea să fiu fată și aș fi fost în continuare dacă nu aș fi murit. Acum sunt un recuperator. Unul dintre cei mulți. Mă rog, prin cercurile înalte – la propriu – prin care mă învârt, ni se spune recuperatorum, dar nu m-am prăpădit niciodată după latină. Vă întrebați cum de sunt moartă și totuși vă povestesc despre mine? Dacă tot ne-am așezat comozi, s-o iau cu începutul.

Nu recuperez datorii, ci suflete. N-am recâștigat niciunul până acum, iar asta îmi pune în pericol propria izbăvire. Mi s-au dat ca ajutoare doi salvatoremi, Ama și Abel. Ama vine din partea Raiului, iar Abel din a Iadului. Deocamdată, nu m-au ajutat cu nimic, afurisiții ăștia se cunosc încă de pe când erau în viață și se pare că au multe de împărțit. După câtă pasiune pun în înfruntările lor, bănuiesc că au fost amanți. Dar să nu trag concluzii pripite.

Pe cât de liniștită și chiar timidă eram în timpul vieții, pe atât de agresivă am devenit acum. Timidă e un fel de a spune. Eram profund complexată de fizicul meu și pentru a ascunde slăbiciunea asta, sfârșeam prin a face tot soiul de trăsnăi, atrăgeam atenția într-o manieră care se lăsa cu pedepse și interdicții de a mai părăsi camera câte-o lună.

De data asta, răul avea altă sursă, se scurgea în mine din afară.

Ama, bruneta micuță cu aer de Maica Tereza, mă liniștea, spunând că e o reacție adversă a morții, des întâlnită la noii întorși. Avea o teorie despre influențele malefice în fața cărora sufletul rămâne complet vulnerabil pentru o anumită perioadă. Abel, în schimb, mă încredința că așa voi simți de acum încolo și că n-are rost să mă mai opun pornirii de a face rău. Ama îmi spunea una, Abel alta. Nu se mulțumesc să se contreze, turnându-mi în urechi sfaturi care se ciocnesc în capul meu ca ouăle de Paști, ci se și aprind în discuții în care uită cu totul de mine.

Recuperatorii sunt peste tot în lume. Arată ca oricare alți oameni și se recunosc doar între ei. Cei tineri și neexperimentați, inceptorii, așa cum sunt și eu, nu poartă niciun signo. Acest signo e o senzație percepută de recuperatori când se apropie unul de altul. Fiecare emite altă vibrație, e un fel de identificare. Nu am dat peste niciunul până acum sau poate că, neantrenată fiind, nu l-am simțit. Frustrant e că în momentul în care ești aruncat înapoi, printre vii, ca recuperator, nu ți se dă un manual de instrucțiuni. Iar mie chiar mi-ar fi trebuit unul. Ce să mă mai ascund după deget? Recunosc că n-am fost prea atentă când mi s-au predat indicațiile cu ceea ce se aștepta de la mine.

Bănuiesc că n-are rost să googlesc, ceva îmi spune că nu voi da peste cărțulia recuperatorului întors din morți. Iar cei doi salvatoremi îmi dau informațiile cu pipeta. Unde mai pui că sunt foarte încleștați într-o luptă teritorială menită să le stabilească influența asupra mea. Pentru moment, singurul gând care îmi trece prin minte legat de cei doi este acela că vreau să-i văd dispărând de lângă mine. Sfada lor interminabilă mă împiedică să mă adun.

De îndată ce am fost aruncată pe Pământ, m-am pomenit într-un apartament cu igrasie, zugrăveală scorojită, linoleum rupt din loc în loc și uși pline de jeg lucios. Ferestrele mici, îmbâcsite și ele, nu lăsau să se vadă nimic din exterior. După ce le-am spălat, am regretat. Câștigasem o vedere către un gang abandonat, unde se depozitau – de ceva vreme, judecând după miros – resturi menajere și dintre cele mai diverse obiecte. Mi s-a părut că în mormanul cu miros fetid am văzut chiar și un cuptor cu microunde. Locatarii nu se mai oboseau să coboare, aruncau direct de la fereastră ce nu le mai era de trebuință prin casă.

În camera de zi, o canapea a cărei culoare originală devenise imposibil de depistat rânjea niște arcuri ruginite spre tavanul înnegrit, iar în bucătărie aș fi putut descoperi un aragaz sub stratul lucios de grăsime întărită, dacă aș fi avut o daltă. Nici dormitorul nu era mai breaz. O saltea aruncată direct pe podea arăta la fel de ispititor ca sofaua din cealaltă cameră.

Obosită și înfometată (de două zile nu dormisem și nu pusesem nimic în gură), mi-am aruncat ochii pe ceasul primit înaintea întoarcerii. Arăta ca unul obișnuit, doar că pe cadran se afla o hartă. Amadeus, instructorul aleșilor, spusese că ea se va activa în momentul în care intervenția mea va fi necesară.

De Șefu' ce să vă spun? În cazul foarte probabil în care vă întrebați dacă L-am văzut, răspunsul este nu. Îl văd numai cei ce nu se mai întorc niciodată. Eu m-am întors, deși, după cum stau lucrurile aici, mai bine aș fi rămas Dincolo. Nu cu mult timp în urmă, eram pe punctul de a mă căsători, iar acum mă aflu singură, nici moartă, dar nici vie, îngropată într-o magherniță cu doi salvatoremi enervanți, suferind de logoree.