Am murit, din fericire

Am murit, din fericire - 2

Acum două zile eram în patul meu din casa mătușii Aimee, privind fericită la razele ce mângâiau drăgăstos rochia de mireasă. Urma s-o îmbrac în doar câteva ore. N-am avut somn în noaptea aia, așa că zorile m-au prins cu ochii pe fereastră. Am văzut cum soarele ieșea din spatele unor clădiri înalte, apoi, aruncându-se în înalturi. Prima zi însorită după multe ploioase părea că-mi luminează drumul spre viața pe care abia așteptam s-o încep. Lucrurile se dezlegau pentru mine și mă simțeam ușoară la trup și suflet.

Elena – fiica mătușii și verișoara mea – dăduse buzna în dormitor. Sărea ca un copil pe salteaua patului și cânta cât o ținea gura „Ia-ți mireasă ziua bună". Înaltă, subțire, cu tenul alb, curat, semăna perfect cu mama ei, mătușa Aimee. De multe ori când le vedeam una lângă alta, gândul îmi fugea la mama. Cum am fi arătat împreună? De câte ori făceam asta, simțeam o strângere de inimă, cu toate că n-o cunoscusem. Nu o uram, nu o iubeam. Sau poate că refuzam să îmi permit vreun sentiment. Le înăbușeam pe toate ca măsură de precauție.

— Oprește-te, nebuno! i-am strigat Elenei.

N-avea deloc talent la cântat. Notele înalte deveneau adevărate stilete aruncate în urechile ghinioniștilor din preajma ei. A chicotit amuzată și s-a oprit tocmai când Astrid și Erica au intrat, mai gureșe decât un stol de păsărele. Erau îmbrăcate fistichiu, cu blugi rupți și tricouri colorate, tăiate din loc în loc, pe care puteai să juri că le găsiseră la gunoi. Bigudiurile mari le tremurau deasupra capetelor de câte ori râdeau.

Cu o seară înainte, organizaseră pentru mine o petrecere a burlăciței și, după obiceiul occidental, invitaseră niște stripperi. Eu plecasem devreme, însă ele continuaseră petrecerea și, judecând după cearcănele adânci din jurul ochilor lor, nu mi-a fost greu să deduc ce se întâmplase mai departe. Unul dintre dansatori îi făcuse ochi dulci Ericăi, iar ea căzuse răpusă de farmecul exotic al unduitorului din toate cele. Tipul nu avea oase. Șerpuia nefiresc din orice parte a corpului își dorea.

Erica era foarte frumoasă. Un chip angelic moștenit de la bunicii dinspre mamă, nemți get-beget: blondă, ten deschis la culoare, ochi albaștri. Astrid, în schimb, părea să aibă origini maure: păr castaniu închis, ochi negri, inundați cu pasiuni adânci, ten măsliniu acoperit de un puf delicios de piersică pârguită.

În timp ce Elena o chestiona pe Erica în legătură cu petrecerea de aseară – pentru că ea avea mereu povești suculente de istorisit – m-am apropiat de Astrid.

— Ai cărțile de tarot la tine? am întrebat.

A aruncat asupra mea privirea aia care părea făcută din catifea neagră.

— Să nu-mi spui că-ți arde de asta acum!

— Nu fi afurisită! Avem timp!

Cu un oftat, Astrid a scos tarotul și s-a apucat să amestece.

— Să-ți fac hatârul! Doar e ziua ta! Taie!

M-am conformat. S-a apucat să le amestece din nou. A întins un șir de cărți pe cuvertura patului și, după ce s-a holbat la ele câteva secunde, le-a strâns dintr-o mișcare iute și le-a aruncat înapoi, în poșetă. Când m-a privit, avea chipul livid. Cu toate că nu credeam cu adevărat că ea descifra ceva pe bucățile alea de carton, am simțit cum pielea mi se înfioară.

— Ce ai văzut?

— Pe naiba am văzut! Azi n-am inspirație! răspunse grăbită.

Încerca să ascundă tulburarea de pe chip, fără să-și dea seama că tonul o trăda.

N-ar fi scăpat cu una, cu două, însă în acel moment a apărut mătușa Aimee. Agitată ca un conducător de oști înaintea unei bătălii decisive, ne-a anunțat că minivan-ul tatălui Ericăi ne aștepta la poartă, pentru a ne conduce la biserică. Cu mișcări rapide și sigure, de parcă le-ar fi exersat de sute de ori, a scos rochia de mireasă de pe manechin, a strecurat-o într-o husă de plastic transparent, a apucat geanta cu pantofi, bijuterii și farduri pregătite pentru mine și a ieșit pe ușă. Nu înainte de a ne soma ca în maximum un sfert de oră să fim gata de plecare. Când ridica sprânceana stângă și degetul arătător, știam că nu-i de glumă cu ea.