Am murit, din fericire

Am murit, din fericire - 3

Mi-am rotit ochii în jur. N-aveam nicio idee despre ce ar fi trebuit să fac în continuare. Pustiu. Undeva în depărtare se zărea un punct întunecat și am pornit-o într-acolo. Mi-am amintit că citisem despre efectul de „fata morgana", însă nu halucinam. Nu-mi era nici sete, nici cald. Mă simțeam perfect.

Pe măsură ce înaintam, am putut să observ că acel punct din depărtare era, de fapt, un grup de oameni așezați în șir indian, unul în spatele altuia. Din diferite direcții, alții și alții se apropiau. Se așezau și așteptau cuminți cu privirea fixată în ceafa celui din față. Nu vorbeau, nu păreau mirați sau speriați. Parcă ieșiseră la o plimbare relaxantă într-o duminică seara. Nimeni nu se oprise să-i studieze pe ceilalți, cum făcusem eu.

Deodată, totul mi-a devenit clar. Acei oameni erau morți; cei din fața cozii muriseră cu mult înaintea celor de la urmă. Tineri, bătrâni, copii mai mari sau mai mici. Asiatici, europeni, africani... Fiecare, îmbrăcat cum îl găsise moartea. Unii în pijamale, alții în costume, rochii, jachete de piele, iar vreo patru era goi-goluți. Eu purtam rochia de cununie.

Am încercat să cuprind cu privirea cât mai mult din șirul pestriț, pentru a vedea dacă se mai află altă mireasă printre ei. N-am zărit niciuna.

„Ar fi cazul să mă așez la coadă, altfel mă prinde noaptea!", m-am trezit gândind.

În spatele meu a apărut o tânără cu un prunc în brațe. Instinctele mele au vibrat la o asemenea imagine și, cuprinsă de compasiune, i-am oferit locul meu. Ea parcă privea prin mine.

„Ce naiba! De ce sunt singura care reacționează?"

Nu aveam de unde primi vreun răspuns. Statuile alea umblătoare nu mă puteau lămuri.

La intervale regulate, mai înaintam cu toții câte un pas. Nu mă puteam abține și întorceam capul spre cei din spate, sperând că printre noii veniți voi da peste cineva care să nu pară atât de pierdut.

Mi-am pipăit capul, acolo unde mă așteptam să dau de sânge năclăit. Nici vorbă de așa ceva. Părul era curat și coafura la locul ei, așa cum o aranjase stilista. Nu simțeam nicio durere, dimpotrivă, eram într-o formă de zile mari.

Păcat că murisem.

Nu știu cât timp a trecut – poate că timpul nici nu exista aici – și am văzut în față o clădire rotundă ca o cupolă, total transparentă. Oamenii intrau acolo și erau dirijați de doi tipi îmbrăcați în sutane simple, albe, către niște uși mari, trei la număr, în spatele cărora nu se putea observa nimic. Cei doi îndrumători arătau ca niște funcționari, cu chipuri terne, lipsite de expresie. Nici ăștia nu reacționau în vreun fel. Aduceau tare mult cu slujbașii obosiți din spatele ghișeelor pământene.

Când careva dintre cei de la coadă pășea pragul cupolei, era oprit de un zid invizibil, unul dintre tipi privea ceva pe un ecran și, în funcție de ce vedea acolo, indica ușa potrivită. Numai când era vorba de copii procedura nu se aplica. Erau trimiși, fără excepție, spre ușa din dreapta.

Am observat că oamenii erau dirijați spre două dintre ele, în egală măsură. Singura ce nu se deschisese încă era cea din mijloc.

Dacă inima mea ar mai fi avut sânge în ea, probabil că ar fi bătut ca nebuna în momentul când mi-a venit rândul. Pentru prima oară, cel ce făcea trierea a ridicat privirea. M-a fixat cu irisurile albastre și, jur, am simțit cum mi se făcea pielea de găină. Celălalt m-a prins blând de cot și m-a condus în fața ușii din mijloc, a deschis-o și m-a poftit să-i trec pragul. Am făcut-o și, înainte ca ea să se închidă, am apucat să văd cum tânăra din spatele meu era despărțită de pruncul trimis către ușa din dreapta, în timp ce ea era condusă spre cea din stânga.

Inima mi s-a strâns. Câtă cruzime!

— Nu-i cruzime deloc! am auzit o voce în spatele meu.

M-am întors iute și am dat cu privirea de un bătrân îmbrăcat în același tip de sutană imaculată. Părea uniforma standard a celor de pe meleagurile astea. Avea părul alb, lung. Stătea în fața mea cu mâinile la spate și mă cerceta cu o pereche de ochi indiscreți.

— Da, citesc gândurile, reluă, apoi îmi întoarse spatele și îmi făcu semn să-l urmez. Femeia s-a aruncat de la etaj cu pruncul în brațe.

— Înseamnă că ea...

— Da! răspunse.

Îmi citise întrebarea.

— Nu se presupune că aici ne găsim iertarea?

— Lucrurile nu stau așa cum le înțelegeți voi, cu mintea voastră limitată. Îmi vine să râd când vă aud: „De ce nu face Creatorul asta?" „De ce permite Creatorul ailaltă?" Nu știu cum de aveți îndrăzneala să-i contestați deciziile!

Bătrânul se înflăcărase puțin. Râse când îmi observă privirea.

— Am fost om odată.

— De ce sunt toți atât de... nu-mi vine cuvântul... molâi?

— Cred că de fapt te interesează să știi de ce n-a reacționat mama când i s-a luat pruncul. Nu-i așa că și tu, chiar dacă nu vrei să recunoști, consideri că merita să sufere pentru că a curmat o viață?

Ochii îi luceau sub sprâncenele stufoase. Nu știam ce să-i răspund. Eram confuză, dar în toată zăpăceala tot am apucat să simt că eram supusă unui test.

M-a condus printr-un soi de tunel lung, luminat din toate părțile. Se auzea un zumzet ca acela făcut de tuburile de neon. La capătul lui, am pus piciorul pe o pajiște vălurită în sublime nuanțe de verde. De la cele ce împleteau galbenul paiului de grâu, până la verdele smaraldului. Tufe de trandafiri cățărători formau bolte ample, loc de joacă pentru păsări mici, multicolore, arbuști cu flori mari în nuanțe vii, printre care se plimbau egrete și păsări flamingo. La umbra unui copac cu trunchiul gros, am observat un leu tolănit, iar la doi pași de el, un miel păscând iarba grasă. Totul aici era mai pronunțat și nimic din ceea ce văzusem pe Pământ nu se compara cu ce mi se înfățișa acum în fața ochilor. În depărtare zăream piscurile arămii ale munților, pierdute în nori bucălați, albi ca spuma laptelui. Din loc în loc, văile abrupte lăsau să curgă pe umerii lor firicelele iuți ale unor cascade cristaline.

— Ăsta e Raiul?

Cred că am întrebat, pentru că nu mi-am auzit glasul. Minunăția din fața ochilor mei, pacea din jur, armonia melodioasă îmi cereau să inventez cuvinte noi pentru a le descrie. Niciunul dintre cele născocite de oameni nu mi se părea potrivit. Să spun doar Rai, un cuvânt și un concept atât de tocit de percepția umană, mi se părea că nu face dreptate feeriei explozive ce se întindea la picioarele mele. Era ceva de care îmi era dor fără să știu și acum, aflându-mă acolo, o durere stranie, jumătate regret, jumătate recunoștință, îmi străpungea inima.

— Nu chiar. În Rai se intră pe ușa din dreapta, acolo unde ai văzut că a mers pruncul...

— Atunci? Dacă în dreapta este Raiul și în stânga Iadul, aici ce e?

— Te vei lămuri curând.

După un timp, peisajul s-a schimbat. Cerul s-a întunecat, iarba verde s-a transformat în lavă încinsă, copacii au devenit vâlvătăi monstruoase, limbi lacome de balaur de foc. Instinctiv, m-am lipit de bătrân și i-am strâns brațul.

Din crăpăturile unor munți negri tăciune se scurgeau șuvițe incandescente. Pe măsură ce se apropiau de bază, deveneau tot mai largi și sfârșeau prin a se vărsa într-o mare gălbui-roșcată, clocotitoare. Un vaiet lugubru răzbătea până la urechile mele. M-am înfiorat din cap până-n picioare. Am privit la bătrân. Dacă i-aș fi strâns brațul mai mult, sunt sigură că i l-aș fi rupt. O teamă rece, cum nu mai experimentasem vreodată, mi-a invadat ființa. Simțeam că-mi voi pierde mințile dacă nu voi pleca de acolo.

— Ce se aude?

Clipi des, de câteva ori.

— Știi foarte bine!