Un sărut pentru o eternitate

II

Radhika îi priveşte ochii precum coroana pomilor înmuguriţi. Erau aceiaşi, la fel de profunzi şi pătrunzători. Timpul se oprise pentru dânsa.

– Tu realizezi că mi-am dat seama că…, îi spune Rohan întrerupt de vocea tinerei ce se dorea a fi ironică.

– Spiritul de observaţie nu te lasă niciodată? Un “Bună” sau un “ Bine te-am regăsit” ar fi mai util.

– Oh, da… Radhika, naiva şi sensibila Radhika… Nu te-ai schimbat deloc…

– Ba m-am schimbat! se răsteşte dânsa. Şi-ţi voi demonstra  asta! Nu voi mai cădea în plasa ta tâmpită!

– Eu nu ţi-am întins nicio plasă. Tocmai ţie?! Nu, nu, nu… Tu ti-ai săpat singură groapa, îi răspunde pe acelaşi ton calm, cu zâmbetul lui specific, parcă hrănindu-se cu ura din ochii ei de azur.

Radhika trebuia să se recunoască înfrântă. De data aceasta, el avusese dreptate, ceea ce ei nu-i plăcea.

– Am oră… Lasă-mă, te rog să plec, îi cere dânsa cu resemnare.

– Eşti invitata mea, îi spune tânărul ferindu-se din calea ei. Şi nu fi aşa de sigură că vei rămâne în acest post multă vreme. Doar cât să te bucuri de avantajele vieţii de profesor.

– “ Răspunde-i! Nu-l lăsa să te umilească!”, se încurajează Radhika, dar când se întoarce spre dânsul îi zăreşte ochii cărora nu le putea face faţă. Lupta dintre raţiune şi suflet devenea din ce-n ce mai intensă, fiecare bătaie a inimii semnificând fiecare soldat din armata minţii.

Paşii încrezători ai lui Rohan spre dânsa nu o sperie. Aşa trebuia să se comporte în preajma lui, însă parfumul lui îmbietor o vrăjea de fiecare dată. De ce a fost fermecată de dânsul? Acum era atât de aproape de ea. Nu îndrăznea să-şi ridice privirea ca el să se delecteze cu inferioritatea ce o simţea în preajma lui.

– Poftim! îi spune Rohan simplu înmânându-i catalogul. Ai păţit ceva?

– Deja am întârziat zece minute. Ce trece timpul! îi răspunde Radhika, schiţând un zâmbet ce ascundea răcnetul de disperare al sufletului ei.

După ce urcă scările pentru a ajunge la acelaşi etaj, tânăra este îmbrâncită de către o elevă grăbită să ajungă la curs.

– Domnişoară, unde crezi că fugi? o întreabă Radhika, luând o atitudine autoritară.

– Păi… Doamnă, eu… Mă duceam la cabinetul medical. Îmi este foarte rău, îi răspunde fata cuprizându-şi abdomenul cu unul dintre braţe.

– Văd şi eu că nu te simţi bine. Zburzi precum o căpriţă! Cu cine ai oră?

– Nu ştiu. E o profesoară nouă şi… , îi spune fata căreia nu-I ia mult timp să realizeze pe cine are în faţa ei.

Cele două merg spre sala de clasă a copilei. Intrarea lor instaurează un regim de linişte profundă.  Auziseră de la colegii lor mai mici ceea ce s-a întâmplat la ora lor, plus apariţia directorului care o sorbea din priviri.

– Asta e viitoarea amantă a lui Karanjkar! şopteşte unul dintre băieţi colegului său de bancă, stârnind astfel surâsuri nevinovate pe feţele colegilor lui.

– De ce râdeţi? îi atenţionează profesoara ocupând scaunul de la catedră. Vreau şi eu să râd!... Să fie cum vreţi voi. Lipseşte cineva?

Numele celor absenţi nu se fac auzite. Pe uşă îşi fac apariţia doi tineri ce păreau a fi şi ei parte din colectivul clasei a VIII-a A, doar că ei mai repetaseră acest an de două ori. De aceea şi aspectul lor mai matur şi golănesc, cu hanorace ale călor glugi le apără capul de dezmierdările reci ale soarelui şi mâinile băgate în buzunarele blugilor rupţi. Erau amândoi de aceeaşi înălţime, însă ceea ce-i deosebea era culoarea tenului, unul fiind mai oacheş decât prietenul său.