Un sărut pentru o eternitate

IV

Meditând în biroul său, Rohan nu mai înţelegea ce se întâmplă în sufletul său. Trei luni se scurseseră de la apropierea dintre el şi Radhika de la nunta lui Tarun şi Simran. Amrita plecase din viaţa lui pentru totdeauna, luând drumul străinăţii alături de tânărul cu care flirtase, dovedindu-se a fi viitorul logodnic ales de către părinţii ei. De ce naiba a mai stat alături de dânsul dacă părinţii îi aleseseră deja un soţ?

– Simplu, de distracţie! Aşa a fost dintotdeauna! îşi mustra Rohan sinele. Iar tu ai intrat în jocul ei! Bravo, Rohan! Nu puteai să-i spui mai devreme că nu mai există chimie. De ce am sperat că pot reaprinde flacăra din adolescenţă?!

Tânărul îşi pune ambele mâini pe biroul ciocolatiu şi-şi închide ochii. Analizează toate evenimentele din ultima vreme, fiecare fărâmă de amintire până când aude uşa deschizându-se.Cu un zâmbet discret ce-i lumina faţa, Radhika se ţinea de clanţa uşii, nevrând să înainteze în biroul directorului.

– Trebuie să mergem la autocar. Presimt că în curând va avea loc o revoltă a elevilor dacă nimeni nu-i va însoţi în excursie, îi spune cu tonul ei blând.

Rohan doar zâmbeşte scurt. Gândurile lui înainte ca uşa să se deschidă se îndreptau spre Radhika. Într-un anumit fel, a început să aprecieze şi să caute compania şatenei. Amintindu-şi de mica ei pasiune pentru dânsul, se gândea că-i creează o iluzie asupra unui viitor împreună. Aşa îi făcuse şi în generală, dar era prea imatur ca să îşi dea seama că o răneşte, iar ea era prea naivă ca să-i răspundă. Acum el întorcea fiecare situaţie pe toate părţile pentru a-şi da seama dacă ceea ce face este bine, iar ea putea să vorbească în numele ei şi să-şi apere interesele şi punctele de vedere.

– Să mergem! Nu am chef să se înmulţească sau să facă alte pozne! răspunde Rohan la rugămintea colegei sale pe un ton neutru, făcând-o să râdă.

Excursia era organizată de clasele a VII-a B şi de a VIII-a A, datorită relaţiei foarte bune dintre dirgintele acestora. Fiind foarte îngrijorate de vârstele destul de înaintate, cele două doamne le-au propus copiilor să aleagă doi profesori mai tineri care să-i însoţească. Fără a sta mult pe gânduri, învăţăceii i-au ales pe domnişoara Singhania şi pe domnul Sen Karanjkar. Înafară de faptul că îi simpatizau extreme de mult, voiau “să le facă lipeala” pentru a avea mai puţine teme, mai puţine teste şi cât mai multe note mari.

Cei doi ajung în faţa autocarului destul de spaţios, devenit asemenea unei arce datorită diferitelor tipuri de copii, dar care făceau o gălăgie ce este oprită fără prea multă dificultate de dirigintele celor două clase. Rohan doreşte să urce primul, însă o amintire îl face să se oprească. Aşa făcuse şi în ultimul an de generală când a fost chemat împreună cu Radhika la o profesoară, iar când au intrat în clasă, el nu a lăsat-o ca un gentleman să intre prima, iar cadrul didactic l-a mustrat uşor chiar de faţă cu colega lui. Revenind în present, tânărul face un pas în spate şi-i face semn Radhikăi să urce prima. Obrajii tinerei capătă o nuanţă rozalie în momentul în care trece pe lângă Rohan. Cât va mai putea să-şi ascundă sentimentele care erau atât de vizibile?

*

Drumul decurgea cum nu se poate mai bine. Copiii, spre surprinderea tuturor, stăteau liniştiţi, vorbeau şi se jucau adecvat vârstei lor. Poate doar Veer şi colegul lui ieşeau din tipare. Se împingeau unul în celălalt, lipeau fetelor gumă în păr şi le stricau jocurile celorlalţi băieţi, râsetele lor batjocoritoare şi deranjante enervându şi cadrele didactice care hotărăsc să-i separe  pe cei doi.

– Voi doi, despărţirea în acest moment! ţipă doamna Shastri.

– Profa, ne pare rău, dar nu suntem căsătoriţi, îi răspunde Veer impertinent.