După tot acest timp

VI

-Cred că ar trebui să plec, spun eu după încă o jumătate de oră de la mica mea confesiune. S-ar putea să se îngrijoreze prietenul meu.
-Nu i-ai spus că ieși cu mine?
-Nu.
Vocea mea e gravă. Îi evit privirea. Mă ridic grațios de la masă și merg până la toaletă. Mă holbez în fața oglinzii; sunt singură în baie, din fericire. Încerc să îmi dau seama ce se petrece cu mine, dar nici eu nu știu. Muzica răsună armonios în baie.
*
Șapte zile mai târziu,
Încă nu ai ieșit din capul meu. De atunci, m-am tot gândit dacă am făcut bine că am plecat așa brusc.
Mă simt copleșită. De prezența ta, de parfumul tău, de privirea ta. Și niciodată nu am fost intimidată de o prezență masculină; mereu am pășit cu siguranță într-o încăpere. Până am ieșit. De atunci, tresăteam de fiecare dată când prietenul meu mă atingea.
Relația noastră s-a răcit; eu mă retrăgeam mereu cu o cană de ceai și un bol de popcorn în fața laptopului. Mai avem 10 zile de vacanță din cele 3 săptămâni rămase. Nu ne-am mai întâlnit, nu am mai vorbit.
-E din cauza lui, nu e așa? m-a întrebat într-o seară, așezându-se pe marginea patului.
-Poftim?
-Ai ieșit cu el?
Nu răspund.
-De ce faci asta? continuă el.
-Eu...
Eu nu știu ce să îi spun.
-Nu mă mai iubești? Nu te-am iubit suficient?
-Eu...
M-a blocat. Cum aș putea să îi spun că eu nu l-am iubit niciodată?
-Spune-mi ceva. Spune-mi că mă iubești, niciodată nu mi-ai spus-o.
Cuvintele sale sunt dure și mă blochează. Brusc, îmi dau seama că trebuie să fiu sinceră, oricât de tare îl va răni asta.
-Pentru că niciodată nu am făcut-o, îi spun cu vocea tremurândă.
Gata. Am spus-o. Cuvintele mele reci îi sunt aruncate sec în față, cu indiferență. Mă privește cu ochi înghețați.
-Atunci ce e cu toată șarada asta? Pentru ce atâta timp pierdut? Am crezut că mă iubești, am crezut că o să fii soția mea peste câțiva ani!
-O doamne, nu țipa la mine! Nu e vina mea că nu pot să simt asta, îi spun ușor iritată.
-Nu. Nu e. E vina lui. Pentru că de când l-ai văzut, a reînviat focul în tine. De când l-am cunoscut ai înțeles de ce ai fost cu mine: pentru că eu și cu el semănăm prin gesturi, vorbe, atitudini. Și cu toate astea, eu te-am iubit. Este ceva ce ți-a dat el înafară de o mulțime de speranțe deșarte și timp pierdut?
E nervos. E prima dată când vorbește așa cu mine.
-Niciodată să nu mai spui asta. Îmi pare rău.
Și am ieșit din camera de hotel. Am urcat în mașină, mașina mea, și am plecat acasă la părinții mei. Nu era o oră târzie, așa că i-am povestit totul mamei.
-Pare serios.
-Mamă, nu poți spune asta.
-Pentru că și tu o știi?
-Pentru că și eu o știu.
-Și nu vrei să rănești un suflet nevinovat, nu e așa?
-Nu, mamă, nu vreau.
-Dar e mai bine să rănești două inimi?
-Două?
-A ta și a lui.
-Mamă, au trecut șase ani. Nu ne-am văzut de șase ani.
-Și crezi că e imposibil să nu te fi plăcut în tot acest timp?
-Oh mamă, ce mă fac?
-E simplu draga mea, e simplu. Faci după cum îți spune inima.
*
-Ce cauți aici? îl întreb următoarea dimineață, aflându-ne în apropierea casei mele.
Era o zi cu o ceață atât de densă încât nu vedeam aproape nimic. Cum lăsasem mașina la o oarecare distanță de casă, am ieșit zgribulită pe ușă, gândindu-mă la un discurs sincer, dar și scurt, direct.
Nu bătea vântul, dar ploua cu stropi mici și reci. La început nu am deslușit cine e, însă o voce îmi dicta că e el. Voiam să fie el. Cu cât mă apropiam mai mult, am deslușit o siluetă imbrăcată din cap până în picioare în negru, ochii fiind singurii neacoperiți. Sentimentele mele erau de extraz amestecate cu frică, neștiind de ce vreau să îl văd.
-Am vrut să vorbesc cu tine, mi-a răspuns prin fular.
-De unde știai că sunt aici?
-Aseară am ieșit la o plimbare și ți-am văzut mașina. Apoi mi-am dat seama că vreau să te văd.
Îngheț. Mereu mă face să îngheț. Simt cum sângele îmi acelerează prin vene; vreau să fac ceva, trebuie să fac ceva.
Dar nu pot. Ultima dată când am simtiț asta aproape mi-a fost sfâșiată inima.
-Așteaptă aici.
-În ploaie?
-Fie, urcă în mașină. Dar mă aștepți până mă întorc.
*
Nu am crezut că să spun adevărul mă va elibera atât de mult. Aproape am izbucnit în lacrimi, după ce am i-am explicat fostului meu prieten totul, însă aș fi plâns din două motive: o dată, îi frângeam inima; a doua, îmi eliberam inima.
Am deschis ușa portierei tremurând, după ce mi-am pus valiza în portbagaj, știind că va trebui să finalizez discuția și cu el.
Am mutat mașina mai încolo, simțindu-mă urmărită de privirile fostului meu prieten.
-Ce a fost asta?
-Nu pot să explic ce toată chestia asta; imaturitățile noastre de acum șase ani au rămas parțial aceleași.
-Tu încă simți ceva pentru mine?
-Nu am știut niciodată nimic despre tine.
-Tu. Te-am plăcut de când te cunosc, și cu toate astea nu am avut curajul să îți spun; știam că meriți ceva mai bun ca mine.
-Ca tine? Pentru mine, nu există.
*