15 iunie.
Dragă idiotule,
evident, eşti chior şi nu îţi dai seama că mă chinui din mai să îţi atrag atenţia într-un fel sau altul. Chiar nu vezi cât de tare ma chinui să te fac să vezi că exist. Cât de tare ar trebui să semnalizez ca să mă vezi? Mult prea tare, cred.
Prietenii tăi sunt nişte nesimţiţi pentru că nu îţi spun despre mine. Îi ştiu pe toţi, de fapt. Şi ei ştiu despre ce simt eu. Da, cum să nu. Nici tu nu crezi ce scriu aici, pe o bucată de hârtie cât se poate de curată.
Aseară, din greşeală, cred, te-ai uitat la mine. Sunt aia cu faţa ca un rac. Trebuie să mă recunoşti. Stăteam cu căştile în urechi şi priveam în gol în direcţia ta. Dacă îţi aduci aminte eşti tare. Dacă nu, nu-mi spune.
Aştept cu nerăbdare să înceapă vara şi să ne putem vedea mai mult la locul de muncă, de fapt numai de asta lucrez acolo. Dacă încă nu ţi-ai dat seama cine sunt îţi vei da seama la sfârşit. Nu-mi citit numele acum. Ar strica toată distracţia.
Este evident că te plac. Dar dacă eşti aşa de chior încât să nu îţi dai seama, mă dezamăgeşti. Aş vrea să pot să vorbesc cu tine cum fac toate colegele tale. (Nu învăţăm în acelaşi loc, realistule). Dar nu am acelaşi curaj. De fapt, cred că îl am. Doar că nu îl pot pune în practică cu tine.
Ştii ceva, îţi voi spune aici.
Cred că te iubesc. Dar cred că te iubesc ca lumea, nu cum te iubesc colegele tale hrve.
Toate cele necesare vieţii,
A.
