Dragă Addelline,
Sunt, întradevăr, un idiot. Nu pot să văd evidentul. Era atât de evident, încât mi se părea absurd.
Nu ştiu ce să îţi spun. Sun complet dezamăgit de tine. De mine. De noi. Am jucat un joc prostesc, neştiind ce să credem despre noi. Aş vrea să îmi cer scuze. Cred că am fost prea direct cu tine. Îmi pare rău. Până la urmă, voi ajunge să mă urăsc pentru asta.
Ştiu că nu ar trebui să îţi spun asta, dar şi eu te iubesc. Sună prostesc, acum că a spus că o iubesc pe Adde. Dar nu o iubesc pe Adde. Pe tine. O iubesc pe A, apoi pe Ad. Nici decum de ce credeam că este Adde pe care o ştiu cu toţii.
Ştii vreun idiot cretin incapabil-să-îşi-dea-seama-de-ceva-mai-evident care să se fi îndrăgostit de un rod al imaginaţiei sale? Care să nu fi făct nimic mai mult decât să verifice poşta odată la fiecare cinci minute în sepranţa că, într-un fel misterios, imaginaţia lui va lăsa o nouă scrisoare pe care să o citescă? Nu cred. Am senzaţia că te uitai la mine ca la un animal de la zoo şi râdeai.
Mă simt incapabil. Probabil că aşa şi sunt. Nu m-am gândit nicio clipă că ai putea fi Adde. Ce vorbesc aici?! Eşti.. tu. Eşti prietena mea imaginară, şi nimic mai mult. M-am îndrăgostit de tine, ştiai? Normal, acum ţi-am spus.
Continui să îmi repet asta ca să pot accepta că m-am îndrăgostit de ceva care nu este sigur că există cu adevărat. Ai fi surprinsă să afli că nu te-am văzut, fizic, deloc. Te vedeam o simplă umbră în asfinţit care stă pe un balcon, înfăşurată într-o pătură, scriind pe o pagină de hârtie, oprindu-te din când în când în direcţia mea şi să îmi arăţi un simplu zâmbet. Erai, fizic vorbind, o simplă umbră. Nu voiam să ştiu cine eşti.
Mai bine nu-mi spuneai. Nu puteai să mă laşi să trăiesc în acest joc încă un timp? Nu ai fi putut să... Să mă minţi? Cum ai făcut spunându-mi că nu eşti ea. Bine, nici nu eşti. Dar tot nu contează. Aş vrea să mă minţi din nou. Nu putem uita de ultima ta scrisoare? Ţi-o voi da înapoi. Fă-mă să uit! Vreau să fi din nou o umbră în crepuscul, nici de cum o persoană pe care o pot vedea. Te rog, Addelline. Te rog.
Nu. Mai vreau să trăiesc minciuna ta. Mai vreau să cred că eşti prietena mea, nu vecina de care am fost îndrăgostit şi căreia i-am spus că o iubesc într-un fel atât de penal încât aş fi spulberat la pământ visele oricărei fete care visa la o dedicaţie într-o seară frumoasă, apoi două cuvinte care să le facă să se simtă adoarte.O vreau înapoi pe Ad.! Adu-mi-o, te rog, înapoi.
Cu tot ce mi-a rămas,
Robert.
