E o zi destul de ploioasă în orașul Forks, nu e ceva neobișnuit, având în vedere că e una dintre cele mai ploioase regiuni din America. Ce? Nu m-am prezentat? Scuze. Numele meu este Cristiana, am aproape 20 ani (mă rog,arat de 17) și sunt un vampir. Mda, stiu ce gândești „Vampirii nu există.“ E bine, nu e adevărat, ei, noi, existăm cu adevărat doar că tu nu ști. Trăim printre oameni de mi de ani, lăsând-ui să creadă că suntem doar un mit.
Îmi amintesc exact când, cum și unde am fost transformată.
Veneam de la liceu și era destul de întuneric.
Mă pregăteam să întru în casă. S-a întâmplat atât de rapid. În clipa asta eram pe punctul de a intra în casă, în următoarea eram luată pe sus și purtată cu o viteză uluitoare. În mai puțin de două secunde am fost aruncată la pământ.
Am aruncat o privire rapidă în jur, eram în câmp deschis lângă o cale de tren abandonată. Deasupra mea o siluetă mă imobiliza. Cand am văzut mai bine chipul atacatorul am fost îngrozită.
O femeie de o frumusețe ireală cu păr negru lung și piele palidă strălucind vag în lumina slabă. Dar nu lucrul acesta ma îngrozit. Nu. Ochii.
Ochii roșii cu privirea aceea nebună și însetată de sânge. Gura îi era strâmbată într-un rânjet dezvelind un set de dinți albi și ascuți.
„Nu există.Imposibil.NU EXISTĂ!“
Încercam să mă conving singură. Dar ce rost avea? Era în fața mea, mă uităm la fața ei. Nu voiam să cred, dar era real, imposibil, dar real. Un vampir. Am fost atacată de un vampir. Vampir, unul real.
Am început să mă zbat, în zadar. Am reușit să îmi eliberez mâna, nu știu prin ce minune dar am reușit. Mi-am strâns pumnul cu toată forța și l-am îndreptat spre fața vampirului. Proastă ideea, proastă, proastă.
Am simțit cum mana mi s-a rupt la încheietură. Am început să urlu de durere. Vampirul mă privea cu un rânjet, durerea mea îi făcea plăcere.
Am simți cum dinți ei se înfig în mâna mea, exact în locul în care era ruptă, am urlat și mai tare. Apoi m-a apucat de umeri și m-a ridicat în aer.
A spus ceva într-o limbă străină, cu dinți îndreptați spre gâtul meu.
„S-a terminat,e sfârșitul“ e tot ce gândeam în acel moment.
Când... m-a aruncat la pământ.
„Cum?Ce?“,eram foarte confuză. Când i-am privit din nou chipului, nu am mai văzut sete de sânge am văzut ceva amestecat între părere de rău și groază.
A
poi a făcut doi pași în spate cu mâinile întinse spre mine scuturând capul înainte și înapoi, și a luat-o la fugă, dispărând într-o secundă.
După aproximativ 5 minute m-am ridicat, foarte conștientă de durerea din mână.Am mers pliabil 100 de metri, când...Vai! Durerea, nu focul din mână a devenit insuportabil, era o durere înfiorătoare, și m-am prăbușit. Nu îmi doream decât să mor. Părea că tot corpul îmi luasem foc, fiecare celulă din corpul meu arsă.
Era agonie. Părea că au trecut zilei în șir. Spre final focul a început să de stingă încetul cu încetul în mâini și picioare. Apoi inima a început să îmi bată rapid,prea rapid iar focul a izbucnit mai puternic ca niciodată.
Credeam că la început a fost tortură. Asta era mai rău, mult mai rău.
„De ce nu se sfârșea odată?“ La fel de brusc cum a început, cu o ultimă bătaie puternică a inimii focul s-a stins și odată cu el și inima mea. Și în acea clipă am știut ce eram în ce m-am transformat. Arsura din gâtul meu o dovedea.
Eram încă întinsă pe spate, și nu îmi doream să deschid ochii.
Într-un final i-am deschis (Ce altceva să fac?). Când i-am deschis... Șoc.
Parcă am fost oarbă până în acel moment, parcă atunci vedeam pentru întâia oară. Totul era atât de clar, fiecare contur, chiar și firele de praf se vedeau clar în lumina soarelui.
M-am ridicat atât de ușor, de parcă niciodată nu am stat pe spate.
A aruncat o privire spre mâna mea „rănită“ și am rămas plăcut surprinsă.
Mâna strălucea în lumina soarelui de parcă ar fi fost căptușită cu sute de diamante minuscule. Am admirat strălucirea 5 minute întregi.
Am luat o gură mare de aer, și am făcut primul pas în noua mea viață.
De atunci nu m-am mai întors acasă. Ce puteam spune? „Bună familie, sunt tot eu doar că probabil o să vă storc de sânge“. Nu am băut până acum sânge de om. În primul an când eram nou-născut îmi era destul de greu să mă controlez, așa că am stat in locuri izolate vânând animale.
Am mai cunoscut alți vampiri nomazi și alte ori clanuri întregi care m-ar fi printre ei, totuși nu am stat niciodată într-un loc mai mult de câteva săptămâni ...Bine, înafară de unul.
#scuze pentru greșeli
