Ok. Nu sunt sigură unde mă aflu, dar dacă sunt unde cred eu că sunt, ar trebui să plec cât mai rapid de aici. E întuneric, cred că îmi va fi ușor să mă strecor neobservată. Mă aflu pe o alee îngustă pavată cu bucăți de piatră, flancată de ziduri groase și luminată de felinare.
E un oraș frumos, are un aspect vechi cu clădiri din piatră și străzi pavate, o fântână mare în centru și un castel impunător.
Bine, sunt din ce în ce mai sigură că sunt unde cred că sunt. Întrebarea e
„Unde sunt ei?“ Ar fi trebuit să mă găsească până acum,nu? Nu că mă plâng. Doar că e ciudat, lor nu le scapă nimic din orașul lor. Știu asta de la ceilalți vampiri.
Sunt aproape de centrul orașului.
Mă mișc cât de rapid pot, dar nu prea rapid, mai sunt oameni încă pe străzi.
Nu trebuie decât să trec de centrul orașului, și pot fugi la viteză maximă.
Mai am câțiva pași, mă pregătesc să mai fac unul, când o voce de bărbat îmi spune din spate:
—Unde crezi că pleci? Fara sa ne spui că ai fost aici? Nu, nu, tu vi cu mine.
Gata, până aici mi-a fost. Respirația mi s-a oprit, dacă inima mi-ar mai bate probabil mi-ar sparge pieptul. Îmi înghit nodul din gât și mă întorc.
În spatele meu un bărbat de cel puțin doi metri, cu par negru tuns scurt, purtând o pelerină lungă gri fumuriu.
Deși tenul lui are o tentă măslinie, e clar că e vampir. Ochii îi sunt stacojii ca două pete de sânge.
—Ști că nu are rost să încerci să opui rezistență, nu-i așa? mă întreabă bărbatul cu amuzament. Vino! vocea lui era serioasă. Sunt sigur că stăpâni meu vor dori să te cunoască.
—Da, ce mod bun de a spune, probabil că o să te omoare, am mormăit eu.
—Ei, și tu acum, spuse el sarcastic. Urmează-mă!
Îl urmez, ce altceva să fac? Nu mi-ar fi foarte greu să scap de el, chiar dacă ar mai fi și alți, și sunt sigură că e așa. Dar totuși sunt curioasă. Mă conduce pe o stradă lăturalnică până la o gura de canal acoperită.
Se oprește în fața ei și scoate grilajul cu ușurință.
—Pe aici, tu prima.
—Mă bucur că manierele tale nu s-au pierdut în timp, spun eu sarcastică.
—Ha,ha. Mișcă!
Mă strecor cu ușurință prin gaură, imediat apare și bărbatul, și încă o siluetă mult mai mică decât a bărbatului, cu o pelerină aproape neagă. Exact cum am crezut.
—Înainte, spune o voce înaltă, feminină.
Mergem înainte prin tunelul întunecat până ajungem la o ușă mare din stejar, întredeschisă.
În spatele uși se afla un coridor mult mai bine luminat cu pereți albi și podele gri. De auzi un scârțâit, un alt vampir ne aștepta lângă ascensor.
Vampirul masiv mă împinge de la spate spre ascensor.
Întru, și imediat vin și ei. Drumul cu liftul a fost scurt, am ieșit intro cameră care arată ca un birou de recepție. În spatele biroului o femeie înaltă într-o rochie neagă cu par roșu, piele măslinie și ochii căprui.
E om, se simte de la o poștă.
—Felix, Jane, pronunța femeia numele cu mult respect, cu e vă pot fi de folos?
—Nimic important Francesca, răspunde Jane, și își dă jos gluga de pe cap. Are păr neted, șaten deschis, tuns scurt, ochi mari iar iriși îi sunt la fel de roșii ca ai lui Felix.
—Doar o conduceam pe...Felix lasă fraza neterminată.
–Cristiana, răspund eu.
–Cristiana la stăpâni, și îmi face cu ochiul.
Continuăm să mergem, iar o întrebare mă macină, așa că o rostesc fără să mă adresez cuiva în mod special.
—E om?
—Da, așa e, răspunde Felix. De ce întrebi?
–Mi se pare doar ciudat, adică un om într-un loc plin de vampiri. Mă mir că nu ați mâncat încă.
Nu îmi răspund, așa că mai pun o întrebare
—Ea știe? Vreau să spun că sunteți vampiri? întreb eu.
—Da, îmi răspunde Jane, cu vocea ei copilărească.
—Ea crede că o să o transformați și pe ea, spun eu ca și cum acum am realizat că Pământul e rotund.
—Dacă merită, spune Jane amuzată, și sunt sigură că nu merită.
Ajungem la o altă ușă din lemn masiv
cu model complicat. O deschid și ajungem într-o camera mare cu mai mulți vampiri în ea. Iar în mijloc pe trei tronuri stau trei bărbați cu pelerine negre. Cel din stânga mea are parul negru lung și o expresie plictisita, cel din dreapta păr blond lung și o expresie ostilă. Cel din mijloc cu păr negru, dar cu o expresie de încântare îmi face semn să mă apropii.
Mă apropii hotărât. Toți au un aspect prăfos al pielii, și iriși roși. Mai arunc o privire spre cel blond, care mă privește tot ostil așa că îi arunc și eu o privire ostilă.
După care mă întorc spre cel din mijloc, și pentrucă îmi zâmbește ii zâmbesc și eu.
—Ce te aduce aici, dragă? mă întreabă bărbatul cu o voce calmă.
—Felix și Jane m-au adus aici, dar în oraș eram doar în trecere, îi răspund oarecum fără interes.
—Cum te numești?
—Cristiana, dar tu?
—Ha,ha, mă privea încântat, eu sunt Aro, iar ei sunt Marcus,arata spre cel cu păr negru, și Caius, arată spre cel blond.
Se apropie de mine cu mâna întinsă.
—Îmi faci onoarea? Aro avea o voce rugătoare.
Îmi întind și eu mâna spre el,nu îi refuzi pe volturi, îmi ia mâna și închide ochii. După câteva secunde îmi lasă mana, și deschide ochii încântat
—Magnifico,cât talent, vocea îi e încântată... Mă întreb doar,Felix, și face semn de la Felix la mine.
—Felix oprește-te! ordonă o voce. Mă aștept să fie Aro, dar când colo e Caius.
Totul de petrece într-o secundă, Caius privindu-mă cu ochii mari apoi revenind treptat la realitate.
Prea târziu. Felix se apleacă gata de atac. Se încordează ca un leu și face primul salt spre mine. Îmi folosesc puterea pentru al opri in aer. Nu prea sunt atentă, încă nu înțeleg de ce Caius de uită așa la mine, apoi în mai puțin de două secunde revine la atitudinea lui ostilă.
Clipesc odată apoi mă întorc spre Felix, care era la o înălțime de 3 metri, mă uit la el și chicotesc.
—Hei tu, mă uit la Felix dând din mâini și picioare. Mă uit la el nevinovată ca și cum nu aș ști cu cine vorbește.
—Da, tu, tonul lui era iritat, PUNEMĂ JOS!
Îl pun jos cu atâta forță încât lasă un crater în podea. Felix de ridica in picioare cu ochii ațintiți spre mine aruncând flăcări. Un strigăt de furie îi scapă printre dinți încleștați.
— Ha, ha, ha, de hlizi Aro, ajunge Felix, ha, ha, nu cred că ai vrea să o înfuri, spune el arătând spre mine.
—Nu, nu ar vrea, spun eu chicotind puternic.
Nu mă pot abține, râsul lui Aro e molipsitor, mă mir cum de ceilalți nu rad. Cine știe? Probabil s-au obișnuit.
—Mă întreb doar...începe Aro cu voce mai serioasă, îl întrerup imediat.
—Nu cred ca Felix mai suporta o rundă.
—O, nu, nu. Mă întreb doar dacă și putea să ne ridici pe toți.
—Bine, pot să încerc.
Mă concentrez cât pot de tare și îi ridic pe toți la o înălțime de cel puțin un metru. Aro râde și bate din palme că un copil încantat.Îi las jos cu grijă.
Aro se apropie de mine aproape dansând.
—Ai vrea să ni te alături?
—Aa... nu stiu ce să spun.
—E în ordine, îți dau timp să te gândești. Dar sper să ni te alături, talentul tău, spune el visător, cât potențial.
Nu știu de ce dar mă simt bine, faptul că sunt apreciată.
—Ce ar fi să ne cunoști mai bine. Aș fi extrem de fericit să îți răspund la întrebări, Aro avea tonul unui bunic iubitor.
Mă gândesc putin, ce întrebare să îi pun și încep cu o întrebare banală:
—Câți ani aveți de când ați fost transformați? Mă refer la voi, la conducători.
—Avem 3000 de ani.
—3000 de ani? întreb uimită.
—Și tu o să atingi varsă asta într-o zi drăguță, îmi spune Aro amuzat.
Mai ai și alte întrebări?
—Sincer, nu.Tu nu vrei să ști nimic despre mine?
Mi se părea ciudat că nu mă întreabă nimic.
—Nu e nevoie, știu totul despre tine.
—Ha? am făcut ochii mari.
— Aceasta este puterea lui Aro, răspunde Caius, îți vede amintirile printr-o atingere.
—E bine de știut.
—Bine, Aro poate știe totul despre tine dar eu nu știu, îmi spune Caius măsurând-mă din priviri.
Și din nou are acea privire de parcă nu știe ce se întâmplă. Marcus își ridică mâna și o trece fulgerător peste cea a lui Aro, îi dă gândurile lui presupun.
Aro face ochii mari apoi zâmbește satisfăcut.
—Dragul meu Caius, ce-ar fi să îi faci turul castelului nostru și să îi pui atunci întrebările? spune Aro.
Simt cum mi se tau picioarele, îi răspund lui Aro în timp ce mă bâlbâi:
—Eeu...nnu...nu, eu... ăă, ăă...
Ciudat, o parte din mine îmi spune să îi mulțumesc lui Aro, cealaltă să-l strâng de gât doar pentrucă s-a gândit. Ce-i cu mine?
—Aro...nu...nu, neagă Caius nervos.
—Ei haideți și voi acuma, spune Aro rugător. Ce ar putea merge prost?
Mă uit la Caius, iar el se uită la mine.
Parca timpul s-a oprit în loc.Privirea lui e atât de intensă, dar nu e ca și cum nu ar ști ce se întâmplă de uită de parcă în sfârșit înțelege ceva ce era evident. Nimeni nu sa uitat așa la mine, dacă aș putea probabil aș roși. Și eu mă holbez la el, și sunt conștientă de asta, dar nu mă pot opri, nu-mi pot lua ochii și ochii lui.
După câteva secunde, parcă o eternitate, spunem într-un glas:
—Bine!
Tonul meu era doar o șoaptă mai puternică, dar a lui era hotărât.
Se ridică din tronul lui și de uită la Marcus punândui o întrebare din priviri, acesta dă din cap în semn că da.
Caius de apropie de mine, și fără să mă aștept îmi pune o mână pe umăr. Mă uit la ceilalți vampiri, Aro zâmbește cu gura până la urechi, Marcus are aceeași expresie.
Cât despre gardă toți de holbează uluiți. Și îmi dau seama că așa ceva nu sa mai întâmplat.
Înainte să mai spun ceva, Caius mă trage spre ușa cu model complicat.
Pe toată durata turului Caius îmi pune tot felul de întrebări, ai zice că sunt la interogatoriu, nu că mă deranjează, îmi place să îi răspund la întrebări, cum se uită la mine și când în când și cum zâmbește scurt uneori când îi dau un răspuns neașteptat.
Castelul Volturilor era imens cu multe camere care mai de care mai frumoase, cu mobilă veche și nouă, tapiserie, o biblioteca impresionantă și vitralii.
După prea puțin timp turul de termina și ne întoarcem în Sala Tronurilor cum a numit-o el.
Toți sunt exact la fel, parcă nici nu s-au mișcat de la locurile lor.
—Dragă Cristiana cum ți de pare casa noastră?, mă întreabă Aro cu zâmbetul pe buze.
—Foarte frumoasă, răspund sinceră și chiar era.
—Mă bucur că îți place.
Caius deja era așezat pe tronul lui și din nou serios.
—Heidi va ajunge în câteva minute, spune un vampir brunet tuns scurt.
—Mulțumesc Demetri, spune Aro.
— Cinei Heidi? întreb curioasă.
—Heidi va aduce masa, spune Aro cu un rânjet drăcesc.
—Adică oameni, nu?
—Da, da oameni.
—Oo, am... eu am sa plec sa vânez în pădurile din apropiere.
—Foarte bine, nu mi-aș dori să te însetezi prea tare, dar te rog să te întorci când termini.
—Sigur, și în următoare secundă o zbughesc pe ușă cu toată viteza spre pădure, nedorindu-mi să simt mirosul sângelui de om sau strigătele victimelor.
