Fata pierdută în gânduri(NaruHina Story)

Capitolul 1-Nu reușesc să îmi revin

Privesc parchetul din sufrageria casei mele. Lacrimile mi se scurg încet pe obraji, până la bărbie, iar apoi cad pe parchetul din lemn de fag. "El" m-a ajutat să pun parchetul nou și să renovez toată casa, de altfel. Din nou, tot ce văd în fața ochilor este chipul lui. Ochii lui albaștri care mă priveau mereu cu atât de multă dragoste, părul ăla blond ciufulit pe care refuza mereu sa pieptene și zâmbetul lui cald care mă făcea mereu să mă topesc îmi invadează mintea. Simt cum mă sufoc din nou. Lacrimile nu se mai opresc din curs, dar refuz să ridic privirea la prietenii mei. Nu vreau sa le văd privirile îngrijorate. Au trecut trei săptămâni deja, dar eu nu sunt încă în stare nici să merg singură. Tremur, plâng, am coșmaruri, iar câteodată durerea pe care o simt în piept devine atât de insuportabilă încât tot ce pot să fac e să urlu încontinuu. Prietenii mei- ai noștri- au stat mereu cu mine. Nu am stat nicio clipă singură și cred că asta e bine.
Simt palmele mari si calde ale fratelui meu mai mare, Neji, apăsându-mă pe umeri. Cu coada ochiului o văd pe Tenten, iubita lui Neji, îmbrăcată într-o cămașă albă călcată perfect. Următorul lucru care îmi sare în ochi e părul roz al Sakurei. Lângă Sakura stă Ino. Sakura, Tenten, Ino si cu mine am fost cele mai bune prietene de când eram copii mici. Ele mi-au fost alături mereu, la bine si la greu.
Ridic putin privirea din pământ și în celălalt colț al camerei îi văd pe Sasuke, Gaara si Sai, cei mai buni prieteni ai "lui". Să îi văd pe toți adunați aici, privindu-mă speriați, mă face să mă simt foarte prost.
-O să fie bine, Hinata. Ai să vezi.
Tresar când aud vocea puternică a fratelui meu. Nu spun nimic, dar simt cum mă podidește plânsul din nou. Nu am de unde să știu că o să fie bine. Au trecut trei săptămâni de când nu a mai auzit nimeni nimic de la el. Nici măcar părinții lui, Minato si Kushina, nu au idee unde ar putea fi. Nu ne-a lăsat niciun mesaj care să ne asigure că a plecat de bună voie și că e în siguranță, dar când am fost la el acasă, nu am văzut nicio urmă care să ne dea de înțeles că ar fi fost răpit.
Gândurile îmi sunt intrerupte de vocea veselă a lui Tenten:
-Da! Neji are dreptate! Naruto e bine, cu siguranță.
-Sunt sigură că în curând o să vină acasă, aprobă Ino.
Restul celor prezenți în cameră dau din cap în semn de confirmare. Toată lumea încearcă să zâmbească ca să îmi ofere puțină încredere, dar pot să văd în ochii lor că și ei sunt îngrijorați. Eu nu zâmbesc, dar măcar nu mai plâng.
Sakura vine înspre mine și mă apucă de mână, trăgându-mă de pe scaunul pe care stăteam.
-Haide, Hinata. Nu poți să stai mereu închisă în casa asta îmbâcsită de praf și întunecată. O sa te îmbolnăvești. Trebuie să ieși puțin.
-Da. Ce ai zice dacă ieșim la o înghețată? sugerează Gaara.
-Bună idee! răsună vocea Sakurei.
Imediat o simt pe Sakura trăngându-mă spre ieșire. Sunt ca o stafie, nu pot nici măcar să stau în picioare singură. Nu îmi amintesc când am pus ultima dată gura pe ceva de mâncare. Nu simt nevoia să mănânc nimic. Nu vreau să ies din casă, dar nu am de ales acum.
În drum spre ușă, arunc o privire in spate și îi văd pe Ino si Sai ținându-se de mână, în timp ce Sai îi șoptește ceva la ureche lui Ino. În momentul ăla, un dor nebun mă lovește. Mi-e dor de mâna lui caldă pe obrazul meu, mi-e dor de mângâierile lui firave, mi-e dor de vocea lui calmă și de râsul lui perfect, mi-e dor de felul în care îmi spunea "florea mea". Nu am să mai fiu niciodată floarea aceea de atunci.

Hei. Îmi pare rău că a fost așa scurt, dar e primul capitol si vreau sa văd cam câtă lume o să se bucure de povestea mea. Sper că v-a plăcut primul capitol si dacă vă place povestea mea, spuneti-le si prietenilor de ea. ;) Scuzați eventualele greșeli gramaticale.