Fata pierdută în gânduri(NaruHina Story)

Capitolul 3- Can you believe it?

Alerg împleticindu-mă. Aud pașii grăbiți ai prietenilor mei în urma mea. Nu știu care dintre ei aleargă după mine, dar dacă sunt Sakura si Neji, atunci nu prea am șanse să scap. Ei aleargă mult mai repede decât mine și o să mă prindă destul de repede, dar nu prea îmi pasă.
Privirea mi se încețoșează din cauza lacrimilor și simt că nu mai suport. Mă apasă pieptul și simt cum amețesc. Oare fac un atac de panică din nou?
Sunt prea panicată și nu văd bine din cauza lacrimilor care îmi acoperă ochii, încât nu observ strada care apare în fața mea. Continuu să alerg încercând să scap de prietenii mei, dar la un moment dat aud strigătul disperat al fratelui meu:

- HINATA!

Mă întorc înspre el, dar nu mă opresc din alergat. Privirea lui e disperată si îmi dau seama prea târziu de ce. Aud claxonul unei mașini și apoi scrâșnitul deranjant al roților pe carosabil. E prea tarziu, nu mă mai pot da la o parte. Mașina mă lovește în plin și mă aruncă câțiva metri mai încolo. Simt și aud câteva oase trosnind și apoi încep să simt durerea. E insuportabilă. Îmi vine să urlu, dar nici măcar atât nu pot să fac. Simt ceva cald scurgându-mi-se pe frunte, în jos, spre gură. Îmi arde fața și presupun că e sânge. Văd totul ca prin ceață, parcă aș visa. Îi văd adidașii fratelui meu și îl aud strigându-mă panicat. Vreau să îi răspund și să îl rog să mă ajute. Vreau să îmi cer iertare pentru nesăbuința mea care a dus la asta.

-Îmi...pare...

E un adevărat chin să vorbesc. Mă dor plămânii de fiecare dată când rostesc un cuvânt. Scuip sânge pe carosabilul tare. Durerea devine prea oribilă, așa că renunț să mai lupt și îmi închid ochii.
.
.
.
.
.
.

Lumina din cameră e aproape insuportabilă. Îmi deschid ochii cu greu și îmi dau seama repede că sunt într-un salon de spital. Mirosul de spirt și dezinfectant îmi invadează nările, gâdilându-mă. Sunt prinsă la câteva aparate care, bănuiesc eu, îmi controlează bătăile inimii, respirația și alte porcării. Salonul e gol. Nu e nici măcar o asistentă aici. Privesc nedumerită în jur și nu înțeleg. De ce prietenii mei nu sunt aici? De ce nu e fratele meu aici? De ce nu e nici măcar un afurisit de doctor în nenorocitul ăsta de salon? Se presupune că cineva ar trebui să mă supravegheze permanent, în caz că mă trezesc. Și uite-mă aici, trează de-a binelea, și nu e nimeni aici care să aibă grijă de mine. Doamne, parcă sunt o mică fițoasă plină de ea care trebuie să fie admirată mereu. Poate prietenii mei nu au voie sa intre în salon, iar doctorul poate e ocupat cu altceva. O să apară cineva în curând, cu singuranță.
Chiar în momentul acela, ușa salonul se deschide, dar nu e doctorul. Nu e nici macar asistenta. Nu imi vine să cred! Ochii mi se fac mari și incep să curgă lacrimi nesfârșite din ei, în timp ce eu râd isteric, inima luându-mi-o la goană. Mă ridic din pat, smulgând fiecare perfuzie din mâinile mele și mă arunc în brațele lui calde.

- Naruto...

Mirosul lui specific mă învăluie, brațele lui musculoase mă protejează, bărbia lui ascuțită îmi apasă creștetul capului. Plâng în continuare, strângându-l cu toată forța mea. Vocea lui îmi mângâie inima:

-Ce s-a întâmplat, floarea mea?

E îngrijorat. Îmi ridic privirea și îi zâmbesc, ca să îl mai calmez:

-Mă bucur atât de mult să te văd. Unde ai fost?

-Nu contează. Acum sunt aici. Sunt aici.

-Nu o să mă mai părăsești, nu-i așa? întreb, cu disperare.

-Nu te gândi la asta acum.

-Naruto, promite-mi că nu o sa îmi mai faci asta vreodată!

Vocea mea devine panicată, isterică aproape. Îl privesc drept în ochi și răspunsul lui vine scurt și rece:

-Nu îți pot promite asta. Dar nu te îngrijora. Sunt bine.

Încep să plâng din nou și mă uit cu atenție la chipul lui. Devine transparent,iar apoi dispare încet, încet. Nu îi mai simt brațele strângându-mă, nu îi mai simt respirația caldă gâdilându-mă pe față. Mă simt rece și singură. Încep să tremur incontrolabil și mă prăbușesc pe pardoseală, în genunchi. Dau cu pumni în podea, urlând în gol.

L-am pierdut din nou...
~~
~~
~~

De data asta mă trezesc în realitate, nu doar într-un nenorocit de vis. Tot într-un salon de spital mă treezesc, dar de data asta, în jurul meu stau Neji, Sakura, Tenten, Ino si Gaara. Probabil Sai si Sasuke așteaptă afară. Undeva, într-un colț îl văd pe doctor studiind niște fișe, probabil despre starea mea de sănătate. Creștetul capului și fruntea îmi sunt bandajate, în timp ce piciorul stâng și mâna stângă îmi sunt puse în gips. Mă doare capul îngrozitor și simt cum se învârte lumea cu mine.
Primul care vede că mă trezesc este Gaara. Îmi zâmbește, apoi exclamă cu entuziasm:

-S-a trezit!

Toți cinci sar în grabă de pe scaunele lor și vin în fugă la mine. Neji mă ia în brațe și îmi șoptește:

-Să nu îmi mai faci asta vreodată.

Șoapta fratelui meu îmi aduce aminte de cererea mea disperată din vis. Simt un nod în gât, dar lupt cu el și mă calmez, apoi îi zâmbesc lui Neji și aprob dând din cap.
Tenten mă ia de mână și îmi zâmbește îngrijorată, în timp ce Ino și Sakura se așază fiecare pe o parte a patului meu îngust de spital.
Gaara mă tachinează spunându-mi că au trebuit să își părăsească înghețatele ca să fugă jumătate de kilometru după mine, ceea ce mă face să răd puțin. Gaara reușește mereu să mă facă să râd.
În minutul următor, în salon intră și Sasuke și Sai, aducând mâncare pentru toată lumea. Ochii li se fac cât cepele când mă văd trează și amândoi zâmbesc cu sinceritate.

-Hinata! Te-ai trezit, spune Sai, ușurat.

-Ne-ai îngrijorat de moarte! adaugă Sasuke.

Le zâmbesc recunoscătoare și le spun că sunt bine acum. Nu puteam să îmi doresc prieteni mai buni de atât. Ei sunt cei care mă ajută și mă salvează mereu. Sunt alături de mine mereu. Îi iubesc pentru asta.
Povestim minute bune, chiar și râdem de câteva ori. Asistenta mai trece de câteva ori ca să îmi dea câteva pastile și ca să îmi schimbe bandajul din jurul capul. Doctorul îmi mai ia câteva analize, apoi ne informează că în trei zile voi fi liberă să plec acasă.
Calmul și liniștea sunt întrerupte în momentul în care, în salon dă buzna Karin, sora lui Naruto. Gâfâie și transpirația îi curge pe față. Pare speriată. De-a dreptul terifiată. Imediat încep să mă agit și eu. Bătăile inimii mi se accelerează și mă ia amețeala.
Haide, Hinata. Nu mai fii așa! Poate sunt vești bune, mă încurajez singură.

-Karin, ce e? întreabă Sasuke, într-un suflet.

Înghit în sec și o privesc pe Karin, cu părul ei roșcat și lung, asemănător cu al mamei ei, și cu ochii ei negri, panicați. Ochelarii ei reflectă lumina neoanelor de pe tavanul salonului. Când în sfârșit răspunde, vocea lui Karin tremură, iar eu încep să plâng:

-Au venit vești de la poliție. Spun că au găsit un cadavru în pădurea de lângă oraș.

*Nota autoarei*
Îmi pare așa de rău că v-am ținut atât de mult cu next-ul și îmi pare rău că e așa scurt. M-am gândit să renunț la poveste o vreme, dar astăzi am primit un comentariu care mi-a făcut ziua mai frumoasă și m-a determinat să scriu în continuare.
Am o mică pană de idei si de aceea capitolul e mai scurt, dar promit ca următorul o sa fie muuult mai lung. ;)
Scuzați eventualele greșeli. O să le corectez.
Enjoy❤️