Fata pierdută în gânduri(NaruHina Story)

Capitolul 2-Cum l-am cunoscut...

Ieşim cu toții din casă şi ne îndreptăm spre maşinile noastre. Simt cum aerul cald de august îmi gâdilă plămânii. Nu îmi dau seama cât de mult am stat închisă în casă, plângând înconjurată de prieteni până adormeam. Dar deja îmi era frică şi să adorm, pentru ca de fiecare dată aveam coşmarurile acelea oribile.
Sakura mă trage spre maşina lui Sasuke şi mă ajută să urc pe bancheta din spate, apoi ea se aşează pe locul din dreapta şoferului care va fi, cel mai probabil, Sasuke.
Sasuke mai stă câteva minute să vorbească cu Gaara şi Sai-probabil despre locația unde ar trebui să mă ducă la înghețată- si apoi urcă în maşină. Trânteşte portiera când se aşază şi eu tresar din toate încheieturile. Cred că Sakura şi Sasuke m-au observat tresărind, pentru că amândoi s-au întors spre mine. Sakura părea puțin speriată:
  -Hinata, eşti bine?
  Mă uit la prietenii mei şi le văd îngrijorarea din ochi. Urăsc să îi îngrijorez aşa. Până la urmă e vina mea pentru tot ce s-a întâmplat. Mă urăsc atât de tare! Câteodată pot să jur că sunt proastă rău de tot.
  Pielea mă arde şi nu îmi dau seama dacă e din cauza căldurii sau din cauza furiei pe care o simt față de mine însumi.
  -Hinata! spune Sasuke, ridicând puțin vocea.
  -Da, sunt bine. Sunt OK, răspund eu, abia auzindu-mă în maşină.
  Sakura îmi zâmbeşte, apoi se întorc amândoi cu fața la drum. Sasuke porneşte maşina si plecăm toți într-un şir de trei maşini.
  Mă uit pe geam la copacii uscați de secetă. Par nişte fantome slabe şi rănite, aşa ca mine. În câteva minute mă trezesc absorbită de gânduri din nou.
Portiera trântită cu putere de Sasuke mi-a adus aminte de ultima ceartă dintre mine şi "El". El voia să mergem în Ariglona o vreme, ca să scăpăm putin de Chiya. Eram în maşină, veneam de la o petrecere. El băuse, dar nu m-a lăsat să conduc eu. Eram speriată de modul nebun în care conducea. La un moment dat, a pus o frână bruscă şi a tras pe dreapta. L-am întrebat ce s-a întâmplat şi mi-a sugerat să plecăm chiar în momentul ăla în Ariglona. Am făcut ochii mari la el şi nu îi spuneam nimic. Mă gândeam că era doar beat şi de aia sugerează aşa ceva, dar el tot insista, aşa că, până la urmă, i-am spus că nu e o idee bună să plecăm acum, pentru că amândoi suntem prinşi cu facultatea şi slujbele noastre. A început să se enerveze şi să înjure. Nu ştiu de ce era aşa fixat pe plecarea asta. Am început să urlu şi eu la el. Mica noastră dispută se transformase într-o ceartă oribilă. Eram aşa nervoasă încât vedeam doar negru în fața ochilor. La un moment dat, El a ieşit din maşină şi a trântit portiera cu toată forța, făcându-mă să tresar. L-am urmărit cu privirea şi am văzut cum a lovit cu piciorul o ladă de gunoi şi a început să urle din toți rărunchii. Când s-a întors în maşină, a trântit din nou portiera, apoi s-a întors cu privirea spre mine. Avea ochii plini de furie si ură. Mă temeam de ochii ăia. Nu îl văzusem aşa niciodată. Nu îl văzusem beat niciodată. Atunci am țipat: "Esti nebun!". El a rămas şocat pe moment, dar apoi a ridicat mâna la mine. M-am strâns într-un colț, speriată. Când mi-a văzut reacția, a lăsat mâna jos şi a părut ruşinat de ce făcuse. Părea să îşi revină în simțiri. Îşi privea mâna pe care o ridicase la mine, iar eu începusem să mă ridic din poziția ghemuită în care mă pusesem. Ochii lui s-au întors spre volan, parcă încercând să îşi ferească ochii de ai mei. A urlat o dată şi apoi a dat cu pumnii în volan, sfârşind plângând până la urmă. Plângea în hohote. S-a întors spre mine şi a zis: "Îmi pare rău, Hinata. Îmi pare atât de rău". Nu i-am răspuns nimic, doar i-am luat fața în palme şi l-am sărutat. Lacrimile au încetat să îi mai curgă. Într-un final am găsit puterea să vorbesc: "Naruto, şi mie îmi pare rău. Haide să mergem acasă. Mai vorbim mâine despre idea ta. Acum suntem amândoi obosiți". A dat din cap şi m-a dus acasă. Aia a fost ultima dată când l-am văzut.

  Şuroaie de lacrimi îmi curg încet pe obraji. Urăsc să îmi aduc aminte de seara aia. A fost doar vina mea...
  Sasuke opreşte în fața magazinului de înghețată. Coborâm toți din maşini şi eu mă grăbesc să îmi şterg lacrimile, ca să nu vadă nimeni că am plâns.
  Tenten şi Ino vin lângă mine şi mă iau fiecare de câte o mână, trăgându-mă după ele în magazin.
  Ino împinge uşa, făcând un mic clopoțel atârnat de tocul uşii să clincăne. Imediat, în spatele tejghelei apare o angajată cu vreo 3-4 ani mai mare decât noi. Ne întâmpină cu un zâmbet larg şi ne salută.
   Tenten le spune lui Ino, Sai şi Neji să cumpere ei înghețatele, în timp ce noi două, Gaara, Sasuke şi Sakura mergem să căutăm o masă suficient de mare pentru noi toți.
   Găsim masa repede şi ne aşezăm. Tenten se pune în stânga mea, iar în dreapta mea se aşază Sakura. Amândouă îmi zâmbesc calm şi mă privesc atente. Mă simt ca un fluture prins într-un borcan și studiat cu atentie și cu grijă, ca să nu se spargă borcanul.
Restul apar destul de repede cu inghețatele. Neji îmi pune în față un pahar cu înghețată de vanilie si fulgi de ciocolată deasupra. Preferata mea. Îmi ridic privirea și dau din cap zâmbind, în semn de mulțumire.
De când am ajuns aici nu prea am ridicat privirea din pământ. Băieții au ales localul foarte prost. Sigur, înghețata e foarte bună, dar ei nu au idee că aici l-am întâlnit pe Naruto prima dată. Ha, Naruto. Cred că e prima dată când îi spun numele în ultima săptămână, fie și doar în mintea mea.
A fost cea mai frumoasă zi din viața mea. Venisem aici să îmi iau niște înghețată, apoi urma să mă întâlnesc cu Tenten la mall, pentru o ieșire de shopping. Intrasem în magazin, iar la coadă, cu două persoane în fața mea era El, iubirea vieții mele. Mi-a ieșit în ochi din prima, cu părul lui blond ca spicul de grâu și râsul lui frumos. Era împreună cu o fată, fosta lui prietenă, Anko. Se despărțiseră cu luni în urmă, dar păstraseră o relație de prietenie foarte strânsă. Eu nu știam asta. Credeam că fata aceea cu păr negru ca abanosul era prietena lui, așa că nu am îndrăznit să mă apropii de el. Bine, trebuie sa fiu sinceră: eram și prea timidă ca să vorbesc cu el. Mereu am fost prea timidă.
M-am așezat la coadă și am încercat să îmi văd de treburile mele, ca să nu mă mai gândesc la el, să nu îl mai bag în seamă. Nu mergea, dar când în sfârșit a venit rândul meu la coadă, m-am tras singură din gândurile mele și mi-am comandat obișnuita înghețată de vanilie cu fulgi de ciocolată pe care o iau mereu. L-am rugat pe vânzător să o pună la cornet, pentru că îmi era mai ușor să o mănânc așa, cât timp mergeam spre locul unde trebuia să mă văd cu Tenten.
Am luat înghețata și am plătit și exact în momentul în care plecam de la casă, am primit un SMS pe telefon și m-am grăbit să îmi scot telefonul din buzunar. În graba și în neatenția mea, m-am împiedicat de piciorul unui scaun și m-am prăbușit acolo, în mijlocul restaurantului. Înghețata se strivise sub greutatea mea și tot tricoul meu mov era plin de înghețată. Tot restaurantul se uita la mine. M-am ridicat speriată și am auzit râsetele unor băieți. În momentul acela, ochii mi s-au umplut de lacrimi și am luat-o la fuga spre ieșire, rușinată. Am fugit până la un cireș aflat destul de departe de local. M-am lăsat pe jos, lângă trunchiul copacului, cu genunchii strânși la piept și am început să plâng în hohote. M-am oprit brusc când am auzit niște pași apropiîndu-se și apoi o voce caldă spunând:
-Hei. Esti în regulă?
Era blondul de la coadă, Naruto. Venise după mine. Îmi zâmbea și modul în care mă privea mă făcea să mă simt cea mai specială fată din lume. Sunt sigură că tot rimelul mi se întinsese pe față și nu înțelegeam cum de mă putea privi așa.
-Ah... Eu... Da, da, sunt... Sunt bine, am răspuns panicată.
Băiatul a început să râdă cu poftă, apoi mi-a întins mâna și m-a ajutat să mă ridic de lângă copac.
-Ești sigură că ești bine? A fost o căzătură destul de urâtă.
Privirea din ochii lui nu ma denota veselie, ci îngrijorare. Și-a coborât ochii spre coatele mele și abia atunci mi-am dat seama că îmi curgeau șiroaie de sânge din coate. Cred ca a fost chiar o căzătură urâtă. Tot ce am simțit în momentul ăla a fost rușine și frică. Nu mai simțeam durerea. Cred că băiatul văzuse că mă îngrijorasem în momentul în care îmi văzusem rănile, pentru că m-a luat de mână și m-a tras după el.
-Ăăă... Ce... Ce faci? mă bâlbâiam eu.
-Te duc până la mașina mea. Am o trusă medicală înăuntru. Trebuie să dezinfectăm rănile și apoi să le pansăm. Apropo, pot să îți aflu și eu numele?
S-a întors și mi-a zâmbit fermecător. Am simțit cum mi se topeau picioarele.
-Hinata.
Zâmbetul lui s-a lărgit și mai mult. Dacă nu ar fi spus ceva în curând, aș fi leșinat.
-Ei, dar ce nume frumos. Hinata, eu sunt Naruto.
Mă îndrăgostisem de el în momentul acela, văzându-l cât de frumos îmi zâmbește și cât de calm îmi vorbește. Din ziua aia am început să iubesc totul la el și nu cred că am să încetez vreodată.
În ziua aia, întâlnirea cu Tenten pentru shopping picase, iar eu mi-am petrecut întreaga zi cu Naruto. Din ziua aia am fost nedespărțiți.

Mă uit afară și văd același cireș la care mă refugiasem eu cu ani în urmă. Același cireș la care Naruto venise după mine ca să se asigure că sunt bine, deși nu mă cunoștea. Același cireș la care Naruto mi-a văzut rănile, pe care mi le-a pansat imediat, dar oricum am rămas cu cicatrice pe care Naruto obișnuia să mi le sărute în fiecare zi din momentul în care devenisem un cuplu, spunând că îi aduc aminte de prima noastră "întâlnire". Același cireș la care a început întreaga poveste.
Nu mai suport durerea. Nu pot să stau în localul ăsta, la masa asta, cu cireșul la doar câțiva metri de mine. Mă rănesc singură. Lacrimile mi se varsă din nou pe obraji și, înainte să observe cineva că plâng din nou și să mă ia la întrebări toți prietenii mei, mă ridic de la masa și ies fugind din restaurant. Am o senzație puternică și dureroasă de deja vu. Sper să scap în curând de ea. Fug încontinuu. Aud strigătele prietenilor mei în urmă, dar nu mă opresc. Nu am idee unde merg. Nu îmi pasă. Vreau doar să scap de suferința asta. Am nevoie ca El să mă țină în brațe și să îmi șoptească că totul va fi în regulă. Nu pot să trăiesc fără El. Am nevoie de El. Dar nu știu dacă am să-l mai văd vreodată, așa că ce sens mai are să trăiesc?

Nota autoarei: Hei! Sper că vă place capitolul 2. Îmi pare rău că a venit așa de greu, dar am avut niște săptămâni foarte pline și chiar nu am reușit să scriu.
Scuzați eventualele greșeli. Am să le corectez când o să recitesc și eu capitolul.
Enjoy❤️