În ziua următoare, Felix nu merse în casa Aglaei, fiindcă Marina aduse ştirea că Simion e "rău". Otilia lămuri lui Felix într-un chip foarte vag cum stau lucrurile, cu o discreţiune care se dovedi mai târziu felul ei propriu de a fi, afară de clipele de umoare sarcastică. Simion, omul aşa de blând şi părând chiar stupid, care broda, cu o broboadă în spate, avea din când în când toane, considerate ca "păcatele lui", şi atunci "dezgropa morţii". Făcea scandal, şi toată lumea din casă tăcea. Simion fusese în tinereţe alt om decât cel care se vedea, avusese o viaţă agitată, aventuri de dragoste, scandaluri.
— În sfârşit, încheie Otilia scurta notiţă biografică, ai să vezi tu mai târziu!
Într-o zi, când nici Otilia, nici bătrânul nu erau acasă, Aurica răsări în faţa lui Felix.
— Vrei să vii la noi? întrebă ea pe Felix.
La lumina zilei, cu tot părul împletit în jurul capului, i se păru tânărului mai stridentă. Faţa palidă şi suptă îi era pud-rată prea tare, şi în toată făptura se recunoştea o intenţie de imprudenţă cu atât mai stângace, cu cât fizicul ei era lipsit de orice atracţie feminină. Felix consimţi cu capul. Atuncea Au-rica îl conduse spre fundul grădinii, deschise o portiţă din stânga şi păşiră în curtea vecină, care era până la un punct asemănătoare cu cea de dincoace, cu deosebirea că tot pământul era împărţit în straturi de o exactitate şi o supradecoraţie supărătoare. Apoi intrară într-o sală şi de aci într-o odaie, care trebuia să fie un soi de salon, în care se afla o sofa largă cu prea multe perne şi un număr de fotolii de rips verde, de stil vechi şi neprecis, cu braţele de asemeni încărcate de perne. O curăţenie şi o ordine de sanatoriu îngheţau totul, iar atmosfera era încărcată de un miros pătrunzător de ulei. Provenienţa mirosului era, precum văzu Felix, pe dată ce se aşeză pe un fotoliu la invitaţia Aureliei, de la un număr incalculabil de tablouri în ulei, puse în rame grele bronzate, care acopereau aproape în întregime pereţii anticamerei şi ai salonului. Felix, care se aştepta sa fie chemat spre a face cunoştinţă cu Titi cel corigent, văzu că Aurica arăta predispozi-ţiuni de a-l trata ca pe un musafir al ei, propriu. Simţind parcă o obiecţie, Aurica se scuză:
— Titi s-a dus cu mama în oraş, să-şi cumpere vopsele. Trebuie să sosească în curând. Urmă o clipă de tăcere, în care Felix căuta cu mintea un câmp de convorbire. Însă Aurica avea unul dinainte.
— Te simţi bine la moş Costache?
Întrebarea era pusă într-un chip aşa de compătimitor, încât includea şi un răspuns. Felix răspunse cu francheţe:
— Mă simt foarte bine.
Aurica nu înregistră această declaraţie şi-şi continuă sentimentul ei, pregătit dinainte.
— Dumitale, cum eşti fără părinţi, ţi-ar trebui o familieaşezată, în care să te simţi ca acasă. Lui Felix, căruia orice aluzie la faptul că era orfan îi era supărătoare ca o umilire nedreaptă, i se păru curioasă insinuaţia domnişoarei cu bărbia ascuţită.
— La unchiul Costache sunt ca acasă, şi domnişoara Otilia mi-este... ca o soră.
Aurica boţi puţin buzele şi, după oarecare trecere de timp, spuse blând, lăsând a se înţelege numeroase laturi grave:
— N-ar fi rea Otilia, dacă n-ar fi falşă. Cel puţin întrucât mă priveşte.
Felix, rănit mai mult decât s-ar fi aşteptat, minţi cu vioiciune:
— Mă mir că spuneţi asta. Otilia are numai cuvinte bune despre dumneata.
Domnişoara zâmbi cu neîncredere maliţioasă şi, lăsând capul în jos, vorbi ca şi când ar fi fost silită de fapte să se destăinuie:
— Vezi că... se spun multe lucruri grozave despre purtările Otiliei... E de vină moş Costache, care o râzgâie. Aşa sunt fetele fără căpătâi şi fără părinţi.
Sângele năvăli în obrajii tânărului. Indignarea se amesteca şi cu temerea ca insinuaţiile domnişoarei să nu fie adevărate, după câte lucruri neobişnuite văzuse în câteva zile. Chipul Otiliei, care îi răsărea în minte, îi spunea însă că bârfeala era neîntemeiată. Surprins totuşi că Aurica numea pe Otilia fată fără căpătâi şi fără părinţi, se pregătea să cerceteze pe ascuţita domnişoară, când se auziră paşi gravi, şi Simion apăru în pragul uşii. Privea cu ochi care vor să intre în vorbă, dar nu deschidea gura. Aurica făcu prezentările:
— Îţi prezint pe tata.
— Tulea! explodă deodată bătrânul şi întinse o mână vi-guroasă. Fiindcă Felix rămase consternat, neînţelegând sonurile, Aurica explică: — Tata se cheamă Tulea, Simion Tulea, nu ştiai?
— I-ai arătat pernele mele? întrebă preocupat Simion.
— Tata lucrează de mult perne de etamină, ca să-şi omoare timpul, explică Aurica, face lucruri foarte frumoase. Tot ce vezi aici e făcut de el. Tata şi pictează.
Aurica luă una câte una pernele şi le puse sub ochii lui Felix, în vreme ce Simion le urmărea mişcările plin de o vizibilă mândrie. Broderiile erau făcute cu foarte multă îndemâ- nare, însă cam bătătoare la ochi şi de un desen banal. Felix fu purtat apoi prin faţa tablourilor, care, precum i se spuse, erau opera lui Simion şi a lui Titi. Simion avea numai câteva şi începu să le arate cu degetul către Felix, căutându-i cu insistenţă aprobarea pe faţă.
— Ce zici de ăsta, dar de ăsta?
Îi povesti împrejurările în care le-a pictat pe fiecare şi de unde-i venea ideea. Picturile lui Simion şi ale lui Titi, mai cu seamă ale acestuia din urmă, erau de o dexteritate indiscu- tabilă. Mâna ştia să întindă bine culoarea, desenul era îngrijit, şi în chiar diformităţile unor portrete se simţea vocaţia unor mâini de probabili artişti. Nu erau în nici un caz picturile stridente care se confecţionează prin pensionatele de fete. Cu toate acestea, atât în forma, cât şi în cantitatea picturilor se vădea un ridicul, la început inexplicabil. Graţie comentariilor lui Simion şi unui examen mai atent, taina fu lămurită. Nici un tablou nu era original. Toate copiau cărţi poştale ilustrate, clişee de prin cărţi de calitatea cea mai proastă uneori şi mai puerilă, şi un ochi expert ar fi descoperit şi cauza unor stranii efecte de stângăcie. Desene în peniţă neagră erau tratate de cei doi artişti în ulei de două tonuri, negru şi alb, pastelul sau acuarela de asemenea erau imitate servil în culori grase. Ochiul pictorului avea o însuşire înnăscută de a combina armonios liniile şi culorile, dar inteligenţa lui nu putea să discearnă în nici un fel raţiunea structurii modelului şi să interpreteze din nou. Petele rumene din obrajii unei fetiţe zugrăvite, probabil în acuarelă, deveniseră, în ulei, prin neînţelegerea procesului real de difuziune a luminii, nişte lacuri de rubin fără nici o legătură cu restul, dar de o ţesătură coloristică nu lipsită de graţie. Felix ocoli pereţii celor două odăi cu bizarele colecţiuni şi se arătă, din politeţe, foarte încântat, spre mândria tuturor. Între timp îşi făcuse apariţia în anticameră un alt Simion, tânăr şi mai slab. O clipă făcu
mişcarea, văzând un străin, de a se strecura îndărăt pe uşă, dar Aurica merse după el şi-l aduse înapoi, făcând noi prezentări:
— Iată-l şi pe fratele meu Titi, cred c-o să vă împrieteniţi.
Titi Tulea părea şi era într-adevăr mai în vârstă decât Felix, cu câţiva ani. O uşoară mustaţă şi bărbia despicată în două, în care câteva tuleie mai lungi schiţau barbişonul lui Simion, îi dădeau un aer matur, care făcea din uniforma şcolară un adevărat veşmânt militar. Era un tânăr blând şi cu înfăţişare modestă, care plăcu numaidecât lui Felix, gata să pună la îndoială temeinicia judecăţii Otiliei. Titi, foarte respectuos faţă de Felix, cu toată deosebirea de vârstă, îi arătă culorile pe care le cumpărase, îi destăinui planurile de lucru, scoţând un pachet de ilustrate englezeşti şi altele cu trandafiri şi fructe, semnate Klein. Voia să le trateze pe toate în ulei. Toate acestea erau spuse cu o pasiune ordonată, calmă. Felix îl întrebă de ce nu picta după natură, dar Titi rămase nedumerit de această propunere, al cărui sens nu păru să-l înţeleagă, explicând că nu-i place să zugrăvească decât după modele. Felix îi vorbi de talentul lui şi de interesul de a-i da o îndrumare originală. Titi strânse din sprâncene şi reveni la detaliile lui. Vocabularul lui Felix îl supăra în chip vădit. Titi îl întrebă apoi cum a călătorit, unde a făcut liceul şi începu să-i povestească întâmplări din şcoală, să-i facă portretul profesorilor într-un stil naiv, dar comunicativ. Îi spuse fără înconjur că a rămas repetent de câteva ori şi corigent, punând totul pe socoteala absurdităţii profesorilor şi a programului. Felix îl întrebă asupra cărţilor citite şi, trăit în atmosfera de la Iaşi, mai informată, îi ceru opiniunea asupra unor scriitori moderni care colaborau la noua revistă Viaţa românească. Titi rămase cam indispus de aceste întrebări, mărturisind că nu are timp de citit şi că lectura îi dă dureri de cap, că totuşi, dacă i s-ar procura "o carte frumoasă", ar încerca s-o citească. Felix îi făgădui una. Aurica lămuri lui Titi scopul venirii lui Felix:
— Titi, domnul Felix s-a oferit să-ţi ajute să te prepari pentru corigenţă.
Titi aprobă supus din cap, fără sa arate nici o repulsie de a primi îndrumări de la cineva mai tânăr decât el, însă când Felix se arătă gata să înceapă prepararea, îl rugă să amâne pentru după-amiază şedinţa, acum nesimţindu-se bine dispus. Aurica privea cu mare afecţiune pe acest vlăjgan molatic şi crezu de cuviinţă să dea lui Felix această explicaţie: — El e foarte debil, şi mama nu vrea ca el sa se obosească
prea mult. Destul îşi bate capul cu pictura. Simion aprobă din cap.
— Ei, strigă Otilia din mijlocul sofalei, unde, şezând turceşte, cosea ceva, când Felix trecu prin faţa uşii deschise a odăii ei, spune-mi drept, cum m-a ponegrit Aurica? Am auzit că te- a chemat în lipsa mea!
Felix se opri lingă uşă, încurcat.
— Intră înăuntru, vino aci lângă mine.
Şi Otilia îşi strânse puţin picioarele subţiri, ca şi când Felix ar fi trebuit să se aşeze alături în aceeaşi poziţie.
— Desigur că ţi-a spus că sunt zăpăcită!
— Mai rău! mărturisi Felix.
Otilia ridică ochii puţin cam palidă şi puse o mână pe braţul tânărului. — Şi tu, Felix, crezi?
— Nu! răspunse acesta după un scurt examen de conştiinţă.
— Dar ce ţi-a spus? Desigur, prostii despre Pascalopol! Felix tăcu puţin, apoi, hotărându- se, întrebă:
— Aş vrea să ştiu, pentru ce îţi vin scrisori pe numele Otilia Mărculescu? Eu te-am numit totdeauna Giurgiuveanu!
Otilia examină serioasă pe Felix.
— Va să zică, asta era! Ti-a spus că sunt o străină!
— Tu, o străină! Nu înţeleg. Însă m-a supărat că ţi-a zis
fată fără căpătâi şi fără părinţi. Dar tu ai părinţi... Otilia împunse cu acul lucrul, oarecum agasată.
— Ei, da, tanti Aglae şi cu Aurica nu pot să mă sufere fiindcă le e teamă că au sa piardă moştenirea... Aurica îşi închipuie că o să se mărite spunând că are un unchi bogat... O pocită... Papa, vezi tu, nu mi-e tată bun... Mama a mai fost căsătorită înainte, şi când a luat pe papa, eu eram de câţiva ani... Priveşte! Uite pe mama şi pe tatăl meu adevărat. (Şi Otilia întinse lui Felix o fotografie puţin ruptă, în care o Otilie din alte vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu panier şi cu un mare zuluf căzut peste umăr ţinea de braţ un bărbat gras, şi el cu ochii Otiliei.) Dar papa mă iubeşte, şi apoi... e îndatorat să aibă grijă de mine, fiindcă mama i-a dat o mulţime de bani, fără nici un act, pe care papa i-a vârât în afacerile lui... Dacă nu murea pe neaşteptate mama, ar fi fost altfel... Papa voia să mă adopteze... Şi acum ar voi, însă nu-l lasă tanti Aglae... În sfârşit, mizerii care cred că-ţi sunt indiferente.
Şi Otilia oftă, dând un final umoristic gestului.
— Nu-mi sunt indiferente, spuse Felix încet.
Mărturisirea Otiliei explica acum misterul numelui, dar aducea un element neplăcut. Moş Costache nu era aşadar tatăl fetei. Familiaritatea Otiliei cu el, satisfacţia lui nu făceau parte din sentimentele nesuspectabile. Felix urî şi pe Pascalopol şi, deşi stima lui pentru Otilia creştea pe măsura convieţuirii lui cu ea în aceeaşi casă, vorbele Aurichii îi răsunau în urechi: "se spun multe lucruri grozave..."
— Felix, încercă Otilia să deplaseze convorbirea, ce-ai făcut cu Titi?
— L-am văzut numai, şi a rămas să începem după-amiază. Mi s-a părut un băiat de treabă, deşi cam moale.
— N-am zis altfel, confirmă Otilia.
— I-am făgăduit să-i dau o carte de citit. Acum n-am nici una la mine. Îmi dai voie să aleg de la tine? Mă tem numai că pe ale tale le cunoaşte.
Otilia râse neîncrezătoare.
— Ţi-a spus Titi că vrea să citească? Mă mir! Poţi să iei câte pofteşti, te asigur că n-a citit nici una, şi să-mi spui şi mie efectele pedagogiei tale!
După-amiază, Felix alese o ediţie ilustrată din La chartreuse de Parme şi merse la Titi. Acesta îl aştepta în grădină. De acolo intrară în casă, însă, când treceau prin sală, Titi făcu semn lui Felix să meargă mai încet, fiindcă Simion dormea (cu cămaşă, ca peste noapte, afla mai târziu Felix). Ajunşi în odaie, Titi trase cutia lată a unei mari mese, în care Felix zări cărţi, creioane, pachete de ilustrate, puse într-o ordine militară. Toate cărţile şi caietele erau învelite cu o grijă meticuloasă şi semnate caligrafic pe un portativ tras uşor cu creionul. Văzând admiraţia lui Felix, Titi se crezu dator să-i arate şi alte dovezi de industrie. Avea albume în care copia cu
o caligrafie armonioasă fel de fel de poezii cu iniţiale figurate şi colorate. Legătura şi cartonarea albumelor erau opera lui. În loc să-şi cumpere hârtie de muzică, inventase un pieptene cu cinci picioare de creion cu care linia hârtia velină simplă. Îşi făcuse o cutie pentru păstrat desenele din carton lipit cu îngrijire cu o hârtie cafenie şi apoi ornamentat în peniţă cu fluturări gotice. Manualul de limba latină îl imitase pe de-a întregul, fabricând legătura, cartonajul, reproducând desenele şi scriind caligrafic textul. La întrebarea lui Felix dacă făcea asta ca să economisească banii pentru cumpărarea cărţilor, Titi spuse că nu, dar "că-i plăcea" aşa. Avea şi o vioară, pe
care i-o cumpărase tanti Aglae, dar nu putea să cânte decât câteva linii de exerciţiu elementar. Mai mult decât muzica propriu-zisă îl pasionase colectarea materialului. Îşi făcuse un album de muzică în care copiase tot ce-i picase în mină: arii populare, romanţe italiene, fragmente de operă pentru partea cântăreţului solist, cântece populare nemţeşti. — Când ai ceva frumos, zise Titi lui Felix, te rog să-mi dai să copiez.
— Am putea să facem împreună duete, când îmi voi aduce vioara de la Iaşi şi notele, am caietele lui Mazas, propuse Felix.
— Nu acum, refuză hotărât Titi, acum mă exercitez cântând lucruri uşoare şi după ureche. Mai târziu, peste câţiva ani! (Avea douăzeci şi doi de ani.)
Felix avu în gând o clipă intenţia de a-i demonstra că metoda e greşită, dar se stăpâni spre a nu părea pedant. Întrebându-l în ce putea să-i fie de folos, Titi ceru să i se arate la limba latină. Voia numai traducerea, şi anume, să i se spună cuvânt cu cuvânt în româneşte, pentru a-l scrie deasupra textului. Orice sugerare a unei alte metode fu respinsă, şi Felix trebui să-i dicteze, privind cartea pe deasupra umărului lui, în vreme ce el scria atent traducerea, făcând să i se repete câte o vorbă. După o jumătate de oră, Titi declară că s-a plictisit şi că-l doare capul şi nici măcar nu arăta dorinţa de a urma numaidecât a doua zi, spunând pur şi simplu:
— Să lăsăm pe altă data.
Felix se ridică să plece, şi atunci îşi aduse aminte de romanul lui Stendhal, pe care-l lăsase în colţul mesei. I-l întinse lui Titi, întrebându-l dacă l-a citit. Acesta negă cu capul, luând cartea ca pe un album de preţ şi răsfoind-o atent cu degetele uşor apropiate de muchia filelor. Privea mai cu seamă desenele.
Trecură câteva zile în care Felix se sfii să se ducă la Aglae nechemat. În acest timp ieşise de câteva ori în oraş, luase unele informaţii cu privire la universitate şi colindase anticăriile aşezate pe cheiul Dâmboviţei. La început, ceruse voie lui moş Costache să iasă, obişnuit cu normele internatului, însă bătrânul, surprins de această cerere, îi spuse că poate să lipsească şi ziua, şi noaptea... chiar şi noaptea. La această expresie, clipi din ochi cu o complicitate pe care Felix n-o pricepu tocmai bine. Într-o zi, Aglae, la o şedinţă de joc de cărţi, apelă din nou la el:
— Tinere, văd că nu mai vii pe la noi să-l ajuţi pe Titi al meu. Poţi să vii neinvitat, Titi e puţin cam lăsător, trebuie îndemnat.
Felix vizită dar din nou pe Titi, care îl primi cu bonomia lui placidă şi-l întrebă, ca să nu trădeze de la început scopul didactic al vizitei, dacă a citit La chartreuse de Parme. Atunci Titi scoase din cutie cartea, pe care Felix n-o recunoscu la început, fiindcă era îmbrăcată, cu îngrijire, în hârtie albastră. O mulţime de zăloage chibzuite de hârtie arătau locuri de interes. Taina lor se lămuri repede.
— Mi-au plăcut mult desenele şi am copiat câteva!
Şi Titi scoase de la sfârşitul volumului un pachet de hârtii pătrate, pe care desenase cu acuarelă vreo douăzeci de ilustraţii.
— Dar romanul te-a interesat, nu-i aşa?
— N-am avut vreme să-l citesc, spuse calm Titi, înapoin-du-i definitiv cartea, altă dată poate ţi-o cer!
Felix îşi aminti vorbele ironice ale Otiliei şi începu să se încredinţeze că ele porneau nu din răutate, ci dintr-o lungă experienţă. Fiindcă Titi povestea tot soiul de mărunţişuri din viaţa zilnică sau cea şcolară, fără să acuze vreo intenţie la studiu, Felix îi mărturisi că era însărcinat de Aglae să-i dea concursul. Titi admise doar să i se mai dicteze traducerea
unei scurte bucăţi. Colaborarea nu dură însă mult, şi Titi, devenind deodată palid, se ridică în picioare, cu mâna dreaptă în sus şi capul plecat pe spate, şi zise speriat:
— Îmi curge sânge din nas!
Într-adevăr, un fir de arnici roşu se prelingea pe şanţul adânc al buzei de sus. Cum hemoragia nu se oprea şi Titi făcuse o figură de teroare, Felix deschise uşa şi ieşi în sală. Atrasă de zgomot, Aglae veni şi, informată de Felix, irupse zgomotoasă în odaie.
— Iar ai hemoragie, drăguţă, se văită ea, să-ţi dau vată.
Scotocind prin casă, veni cu un tampon mare de vată, pe care îl vârî în nara lui Titi, punându-i în acelaşi timp o mână pe frunte.
— Asta este numai din pricina oboselii, bombăni ea. Mai dă-o în plata domnului de carte, că n-am să te fac filozof. Cine citeşte prea mult, se scrânteşte.
Aceste cuvinte fură spuse cu o umoare acră, ce părea intenţionată şi care jigni pe Felix, fiindcă Aglae avea aerul să învinovăţească pe Felix de surmenarea lui Titi, deşi ea însăşi îl chemase. Din acea zi, Felix încetă iarăşi de a se mai duce pe la Titi, până ce într-o zi Aglae îl îmbie din nou:
— Domnule Felix, mai ocupă-te puţin de Titi al meu, am văzut că ai răbdare.
Felix mergea acum foarte des pe la Titi, cu care se familiarizase, dar nu-l îndemna la lucru decât când acesta însuşi îl solicita, ceea ce se petrecea foarte rar. Titi era un tânăr foarte de treabă, dar de un caracter bizar. Îi plăcea să povestească lui Felix tot ce i se întâmplase peste zi, tot ce zărise pe stradă, subiectul desenelor pe care le văzuse. Dacă venea din oraş, Aglae îl întreba ce observase pe Calea Victoriei, şi Titi, docil, nara faţă de toţi ceea ce văzuse. Când însă Felix încerca să discute cu el vreo problemă, Titi se arăta rezistent şi încruntat, iar Aglae, dacă era de faţă, privea pe Felix cu duşmănie, ca pe un atentator la creierul fiului ei. Tot ce spunea Titi era sorbit de Aglae şi Aurica şi aprobat muţeşte de Simion.
— Titi, propunea Aglae, ia povesteşte-ne tu cum aţi copiat la istorie.
Atunci tânărul de douăzeci şi doi de ani începea să depene istoria naivităţii profesorului de istorie, pe care-l descria cu destul umor, înşelat de un grup de şcolari isteţi, care, ştiin-du-i ticurile, făcuseră de acasă atâtea teze câte subiecte li se puteau da cu probabilitate. Aglae râdea cu mult haz şi privea matern pe Titi. Felix chema adesea la plimbare în oraş pe Titi, şi întâia oară acesta urmă cu docilitate itinerariul tovarăşului. A doua oară însă refuză cu încăpăţânare să treacă prin anumite locuri, preferând, de pildă, să stea împietrit o oră întreagă pe marginea lacului din Cişmigiu spre a asculta banalul repertoriu pe care-l cânta muzica militară. Întors acasă, raporta familiei tot ce văzuse în decursul plimbării şi comunica lista pieselor cântate, reproducându-le vocal, când nu le ştia titlul. Căuta apoi cu orice chip să-şi procure "notele", spre a le copia în albumul său. Erau însă zile în care Titi refuza cu îndărătnicie orice propunere de deplasare, sub cuvânt că-i este urât. Atuncea şedea pe o bancă, ascuţind cu atenţie creioanele colorate, tăcând cu desăvârşire. Aceste crize de apatie erau aprobate de Aglae ca dovezi de cuminţenie, şi când Felix invita pe Titi la plimbare şi acesta refuza sub cuvânt că-i este urât, Aglae sărea:
— Unde să se ducă băiatul, să bată uliţele ca toţi pierdevară? Să stea acasă!
Titi mai avea şi altă ciudăţenie. Uneori, plictisit deodată de convorbire sau de prezenţa oamenilor, spunea:
— Mă duc să mă legăn!Atunci se aşeza cu spatele pe muchia unei mese sau a unei
sobe şi, cu mâinile împreunate în modul catolic se legăna neîncetat de la dreapta la stânga şi invers. Alteori se aşeza întins pe spate şi, cu mâinile la fel împreunate, pe canapea sau pe pat, se clătina într-o parte şi-ntr-alta. Insatisfacţie în copilăria joasă, sau amintire prea profundă a acestei copilării? Felix nu-şi putea explica. Pentru Aglae şi ceilalţi, purtarea lui Titi părea foarte firească, şi însăşi Aglae îşi îndemna fiul, câteodată:
— Dacă te-ai plictisit, du-te şi te leagănă!
Într-altă zi, Felix găsi pe Titi aşezat pe o bancă, cu o mână în dreptul inimii şi aplecat cu bustul peste pântece, ca şi când ar fi fost chinuit de o mare durere lăuntrică. Faţa îi era tânguitoare, iar Aglae şi Aurica şedeau îngrijorate în juru-i, îmbărbătându-l:
— Dar n-ai nimic, omul lui dumnezeu, de unde ţi-a mai venit şi asta?
— Aşa spui dumneata, se căina Titi, dar eu ştiu că sufăr de inimă. Uite, mă doare aici.
— Unde te doare? Fleacuri! făcea Aglae, expertă, punând
mâna pe locul arătat de Titi. — Şi tata suferă de inimă. Familia noastră toată a suferit.
— Ăsta ţi-a vârât în cap prostiile, arătă Aglae cu dispreţ către Simion. El, bolnav de inimă! Mănâncă toată ziua ca un trântor. Poate ai citit mult — arză-l-ar focul de citit — şi ţi s-a pus un junghi.
Amândouă femeile fricţionară pe posacul tânăr cu alcool camforat pe la tâmple şi pe piept, şi hipocondriacul începu să se lase convins. Titi redeveni din nou comunicativ şi asiduu la industriile lui. Totuşi, într-altă zi declară la toţi, dezolat şi cu un zâmbet amar în colţul gurii — efect al unei lecturi întâmplătoare de cărţi de chiromanţie —, că el n-avea sa trăiască mult, fiindcă linia vieţii îi era scurtă şi n-avea decât un inel în jurul pulsului. A fost de trebuinţă ca Aglae şi Aurica să-i arate că şi ele aveau liniile în chestiune foarte rău conformate şi că totuşi trăiau. Încrederea lui Titi în chiromanţie fu zdruncinată şi buna dispoziţie reveni.
Dacă Titi era afabil, dar reţinut, Aurica, dimpotrivă, arăta faţă de Felix din ce în ce mai multă familiaritate. În fiece zi după orele cinci, Aurica se îmbrăca pretenţios în bluze albe şi foi negre, minuţios plisate, şi se pudra pe faţă în chip bătător la ochi, carminându-şi prea tare pomeţii slabi ai obrajilor, ceea ce în acea epocă se socotea încă scandalos. Mergea pe Calea Victoriei străbătând mereu cu repeziciune şi cu repetiţie acelaşi itinerariu, care cuprindea circular amândouă trotuarele. Ea spera în acest chip o aventură, care însă întârzia să se întâmple. O singură dată, un elev de şcoală militară, indus în eroare de ţinuta ei, se luă după ea şi o urmări până acasă. Aurica năvăli în curte în culmea agitaţiei şi spuse Aglaei:
— Maman, maman, vine un ofiţer.
Ofiţerul însă, intimidat de ţinuta onestă a casei şi de lipsa de atracţii sigure, după câteva plimbări prin faţa imobilului, dispăru. În acea seară, Aurica nu veni la masă şi se închise în odaia ei. Aurica avea despre bărbaţi o concepţie mistică, în care şi impertinenţele deveneau calităţi. Simpla prezenţă a unui bărbat, mai cu seamă tânăr şi necăsătorit, o emoţiona.
— Maman, vine Pascalopol!... Maman, trece Filipescu!
A fi acostată de un individ mai bine îmbrăcat pe drum nu i se părea necuviincios. Nu răspundea, fireşte, dar iuţea paşii, cu o mare surpriză pe faţă, în aşteptarea unei asiduităţi mai flagrante. Aurica vorbea despre căsătorie cu un interes tehnic, ca şi când ar fi fost unicul scop serios în viaţă. O căsătorie, oricât de banală, i se părea pentru o fată "un noroc". Se informa despre toate nunţile cunoscuţilor, mergea la toate, măcar în tinda bisericii, cerceta pe eroină înainte şi după
eveniment şi arăta în faţa bărbatului respectivei recente mirese
o stimă pierdută. Colecţiona beteală de la nunţi şi consulta cărturăresele cu frenezie.
— Închipuie-ţi, maman, ce noroc, a luat-o fără nici o zestre, spunea câteodată ea despre vreo prietenă.
— Lasă, că-ţi ajută Dumnezeu şi ţie, o consola Aglae, cătu ai tot ce-ţi trebuie, numai fii şi tu mai înfiptă, fiindcă azi îţi iau înainte zăpăcite de-astea tinere!
Şi Aglae arătă cu capul, duşmănos, spre curtea Otiliei.
Odată, trecând pe Calea Victoriei, Aurica se întâlni cu Felix şi-l invită numaidecât să o întovărăşească în circuitul ei. Ba chiar îl rugă, la un moment dat, să-i dea braţul, fiindcă nu se cădea, spunea ea, să zică lumea că merge cu un bărbat străin. Felix cerceta acum strada cu multă circumspecţie, ca să n-o mai întâlnească, însă într-altă zi fu iarăşi prins şi trebui sa ocolească de câteva ori Calea Victoriei, agăţat de braţul Aurichii, ca un câine de un lanţ scurt. O trăsură luxoasă trecu pe lingă ei, şi o mână le făcu un mic semn.
Abia după ce trăsura era departe, Felix îşi dădu seama că era Otilia, împreună cu Pascalopol. Aurica spuse cu glas invidios: .
— Ai văzut? Pascalopol o plimbă în fiecare zi şi-i dă fel de fel de cadouri. Ce noroc! Ce-o fi văzând Pascalopol la Otilia?
Felix rămase încruntat, mai mult de informaţiile asupra raporturilor dintre cei doi. Aurica înţelese altfel.
— Oare crezi că Otilia poate să placă cuiva?
Felix se dezmetici.
— Mi se pare că eşti nedreaptă domnişoară. Otilia e foarte frumoasă, şi apoi e cultă, talentată.
— Crezi? se îndoi Aurica.
— Şi apoi, de ce bănuieşti numaidecât, pipăi Felix situaţia, că între domnul Pascalopol şi Otilia ar fi vreo legătură? Dom-nul Pascalopol e singur, fără copii...
Aurica râse maliţioasă.
— Cum se cunoaşte că n-ai experienţă! Otilia e şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi. Numai de-ar lua-o în căsătorie... Însă nu cred să fie Pascalopol aşa lipsit de gust. Dumneata ce zici?
Felix arătă prin tăcere că nu are nici o opinie în privinţa asta.
Văzând că Felix o evită pe stradă, nemaitrecând pe Calea Victoriei sau neieşind decât când se încredinţa că nu a părăsit casa, Aurica începu să invite pe Felix la ea, chemându-l personal, sub felurite pretexte, chiar sub ochii celorlalţi. Aglae nu se arăta potrivnică acestor manevre, ba chiar le ajuta prin priviri galeşe faţă de Felix sau prin dispariţia la vremea oportună. Începuse a nu-l mai primi în salonul cu picturi, ci, sub pretextul de a-i arăta ceva special, îl chema în odaia ei de dormit şi-l punea să stea în apropiere de ea. Aurichii îi intră în cap, de la o vreme, că Felix era lipsit în casa lui moş Costache de plăcerile gastronomice ale unei bune gospodării.
— Eu mă întreb cum poţi să stai, se înduioşa Aurica, Otilia nu ştie nimic, iar Marina e o leneşă.
Aurica întrebă odată pe Felix dacă îi place plăcinta cu cireşe. Nebănuind nimic sub această întrebare banală, tânărul răspunse afirmativ. A doua zi era tras cu mister în odaia Aurichii, unde pe o măsuţă se afla o tipsie încărcată cu prăjituri. Aurica sili pe Felix să mănânce, fiind sigură că-i face plăcere. După plăcintă urmă în altă zi dulceaţă de coacăze. Felix începuse să audă cu groază glasul molatic al Aurichii, şi odată fugi pe poartă repede în oraş, când simţi că se iveşte Aurica prin fund. Ca să nu-şi greşească ţinta, aceasta începu să vină chiar în timpul mesei şi să-l tragă cu insistenţă pe la sfârşitul ei. Când, într- o astfel de manevră, Felix făcu o
încercare de rezistenţă, agăţându-se cu privirile de Otilia, care era de faţă, Otilia, pufnind discret de râs, agravă situaţia.
— Du-te, Felix, n-o refuza, Aurelia este tare în prăjituri.
— Te rog foarte mult, insinuă tenacea Aurică lui Felix, să nu vii niciodată prin faţă, ci numai pe portiţă. Ştii, reputaţia, dumneata eşti cavaler, poţi să-mi faci rău.
Cu alt prilej, insinuaţia fu adâncită într-un fel care înspăimântă pe Felix.
— Situaţia noastră e foarte grea, se văită Aurica, nu ştii cu cine vorbeşti. Noi, domnişoarele, suntem slabe, nu putem refuza "avansurile", dar apoi, dacă lucrurile nu merg mai departe, rămânem compromise. Am avut o prietenă care primea "avansuri" de la un tânăr pe care-l credea sincer. L-a admis în casă, în odaia ei, în văzul părinţilor şi cunoscuţilor, şi apoi tânărul n-a fost parolist. Lumea e rea, vorbeşte, de aceea e bine ca un bărbat să spună de la început ce intenţii are.
Felix tăcu câteva clipe, într-atât aluzia părea îndreptată către el, apoi, devenind hotărât din cauza primejdiei, zise:
— Domnişoară Aurica, ceea ce spui trebuie sa fie adevărat, deşi eu nu am experienţă. Dar eu cred că personal nu pot să-ţi aduc nici un neajuns, fiindcă nimeni nu se va gândi că un tânăr ca mine, care abia acum intră la universitate, urmăreşte să se căsătorească.
—De ce nu? zise Aurica, galbenă şi cu oarecare aţâţare de reproş în glas. Ştiu mulţi tineri studenţi care, spre a putea urma studiile, se însoară. Când este şi zestre...
— Ai făcut bine, în orice caz, că mi-ai atras atenţia; fiindcă altfel ţi-aş fi făcut rău fără să-mi dau seama. Dumneata m-ai chemat. N-am să mai viu...
—Ba eu te rog sa vii, domnule Felix, în definitiv, ce ne pasă nouă de lume, înclinaţiile se nasc cu încetul.
— Dar eu, se bâlbâi Felix, n-am nici o încli... n-am nici o vină!
Şi se strecură pe uşă afară, bolborosind câteva scuze con-fuze.
— Otilio, ai avut dreptate, se mărturisi Felix, Aurica a înţeles greşit vizitele mele. Cum s-o fac sa mă lase în pace?
— Aurica nu se lasă cu una, cu două, spuse Otilia; în tot cazul, cum nu cred că ai de gând s-o iei de nevastă, îţi va păstra o ură eternă.
Tot Otilia îi comunică mai târziu că Aurica s-a plâns lui moş Costache că el, Felix, n-a fost cavaler cu ea, că i-a dat braţul în văzul tuturor pe stradă şi a intrat de atâtea ori în odaia ei, inducând-o în eroare că ar avea intenţii serioase. Moş Costache i-a explicat răbdător, cu multă terminologie specială, că Felix e deocamdată minor şi, ca atare, încă iresponsabil.
