A doua zi, Felix fu trezit din somn de grindina repede a unui pian care răsuna prin apropiere. Cineva trecea mâinile cu jovialitate pe deasupra clapelor, cântând cu multă dexteritate un exerciţiu complicat, care varia la infinit o temă. Felix îşi aminti numaidecât de mâinile lungi ale Otiliei şi nu se mai îndoi că ea era cântăreaţa. Sări înfricoşat din pat. Soarele era sus pe cer şi pătrundea în odaie din două părţi. Tânărul îşi îndreptă puţin hainele, potrivi locul pe care dormise şi avu intenţia să se spele. Dar în cameră nu găsi nimic trebuitor. Scoase atunci din valiză puţină apă de Colonia cu care-şi dădu pe faţă şi pe păr. Acum nu ştia ce să facă. Să stea în odaie cum îl îndemna ascuns timiditatea, ar fi fost necuviincios; să iasă, se temea să nu nimerească unde nu se cade, necunoscând casa. Aruncă o clipă privirile pe fereastra cea mică şi constată că dădea într-o curte vecină. De altfel, era o fereastră condamnată, care ar fi urmat să fie astupată în cazul unei construcţii alăturate, dar pe care, se vede, relaţiile dintre vecini o îngăduiau. În curtea de alături, Felix văzu o casă fără etaj, cam veche, dar solidă şi largă. Ferestrele înalte aveau deasupra frontoane greceşti de tencuială, şi intrarea avea chipul unei tinde sprijinite pe două coloane vopsite ca porfirul, ai cărei pereţi erau zugrăviţi pompeian. De-a lungul pereţilor se înşirau hârdaie mari cu oleandri şi de jur împrejurul ogrăzii erau straturi de flori prejmuite cu nuiele. Mai spre fund se vedea şi un chioşc de lemn vopsit verde în care Felix zări pe bătrânul de peste noapte cu barbişon şi broboadă, care broda mereu. Înţelese acum că tanti Aglae, cu Simion al ei şi
cu Aurica locuiau alături. Felix mai dădu câteva ocoluri odăii, ascultând exerciţiile Otiliei, care le intona şi vocal acum, cu un glas subţirel şi tremurat. În sfârşit se hotărî să crape uşa, fiindcă auzise nişte bocănituri pe alături. Abia scosese capul, şi-i răsări înainte faţa spână a lui moş Costache, care i se păru acum mai buzat şi mai stacojiu la faţă.
— Ai dormit bine? întrebă el, cu vecinica lui răguşeală. Părea foarte binevoitor şi mai ales servil de politicos din cauza fizicului meschin şi a continuei frecări a mâinilor.
— Vino să-ţi arăt odaia dumitale.
Pe acelaşi coridor, moş Costache călăuzi pe Felix la o altă uşă deschisă de perete.
— E gata, Marina?
— Gata, gata, răspunse arţăgos o femeie mătăhăloasă, bătrână, îmbrăcată rău, ca o servitoare. Dumnealui este? Moş Costache consimţi din cap. — Uite aici, luă femeia în primire pe Felix. Ăsta-i patul, cum nici la mama dumneatale n-ai avut.
Într-adevăr, era un pat mare, cu tăbliile de lemn de nuc sfârşite în două suluri groase cu capete de bile. Marina îl pipăi cu mâna, demonstrativ.
— Şezi pe el, să vezi! Uite, aici îţi pui rufele, ici hainele, ghetele să le pui aici, în cutie. Ai masă să scrii pe ea cât pofteşti.
Odaia era asemănătoare cu aceea a Otiliei, dar în locul tapetului era o zugrăveală verzuie. Şi aci o mică fereastră dădea în curtea vecină. Marina urmă călăuzirile ei, dând lămuriri dintre cele mai indecente. Când Felix o privi mai bine în faţă, văzu că n-avea decât un ochi valid. Celălalt îi era atacat violent de albeaţă şi era pe jumătate închis de pleoapă.
— Ce faci, se răsti deodată Marina la moş Costache, nu-mi
dai bani de cheltuială? Doar n-o să te hrănesc cu vânt! Moş Costache se bâlbâi: — Nu-nu-nu mai ai bani?
— Că mulţi mi-ai dat, îi rânji bătrâna.
Această familiaritate miră pe Felix, care totuşi observă că, cu tot halul în care se afla Marina, ea n-avea aerul să fie o slujnică. Anumite trăsături mai fine îi înnobilau fizionomia. Mai târziu el află că bătrâna era o rudă îndepărtată a lui moş Costache, pe care acesta, abuzând de împrejurarea că femeia, celibatară, n-avea unde să se ducă şi era şi cam slabă de minte, o folosea ca servitoare. Bătrânul îşi scărpină puţin chelia, apoi trase la o parte pe Felix, întrebându-l cu glas şi mai stins ca de obicei:
— A-a-ai bani?
Felix se roşi la faţă şi vârî repede mâna în buzunar. Avea vreo optzeci-o sută de lei, cât îi mai rămăsese după cumpărarea biletului de tren şi care în fond îi fuseseră daţi de moş Cos-tache, conform unui aranjament, prin secretariatul internatului, ca bani pentru mici cheltuieli. Scoase un portmoneu în care şedeau ticsite câteva monede de argint.
— Numai cinci lei, zise Costache, ochind portmoneul. Felix îi întinse o piesă groasă şi mare.
— Da pâinea, sări Marina, care n-ai plătit-o de două
săptămâni! Moş Costache îşi mai ciupi puţin fruntea şi repetă umil:
— M-m-mai dă-mi cinci lei. N-am acum la îndemână, sunt cam strâmtorat.
Felix îi întinse şi a doua piesă. Între timp pianul tăcuse, dar emoţia nu-i îngăduise tânărului să audă trosniturile scării apropiate. Când întoarse capul, zări pe Otilia. Era cam palidă şi avea ochii ficşi şi mustrători.
— Papa, ce faci aici?
Bătrânul lăsă ochii în jos, gudurându-se.
— Nimic. I-arătam odaia. Te las pe tine să-i ţii de urât.
Şi, frecându-şi mâinile, bătrânul o luă mărunt pe scară în jos. — Ţi-a cerut bani? întrebă, supărată, Otilia pe Felix.
— Nu! minţi acesta.
— Ba ţi-a cerut! întări fata cu o intonaţie care n-admitereplică. Papa este un om bun, urmă Otilia după oarecare trecere de timp, luând pe Felix de braţ, însă are ciudăţeniile lui. Trebuie să fii îngăduitor cu el. Vii să-mi ajuţi să iau ceva din odaie?
Otilia intră în camera în care dormise Felix şi începu să scotocească, trăgând toate sertarele dulapului şi ale toaletei şi nemaiînchizând nici unul. Scoase o rochie de tul cu multe volane şi o aruncă pe braţul tânărului, mănuşi de piele şi de aţă lungi până la coate, sticluţe, gheme, o perniţă de ace şi alte nimicuri, dându-le pe toate acestuia. Apoi îi făcu semn să o urmeze. Ajungând în capătul scării, începu să coboare cu o repeziciune de pisică, abia urmată de Felix. Din săliţa de jos a scării intrară într-o odaie aproape goală, în care se afla un pian cu coadă, cam vechi, cu capacul ridicat. Cele două ferestre ale odăii erau deschise. Mormane de note muzicale, de reviste de modă erau aruncate pe jos în jurul negrului pianoforte. În faţa instrumentului era un simplu scaun de lemn, ca de tavernă, cu tăietură în chip de inimă. Otilia se repezi la el şi, aşezându-se aproape călare, începu să alunge degetele subţiri asupra clapelor.
— Asta o ştii? întrebă ea pe Felix.
Cânta o compoziţie foarte la modă pe atuncea, prin sentimentalitatea ei, Chanson russe, şi Felix, care avea cunoştinţe muzicale, putând descifra cu uşurinţă la pian şi la vioară, îşi dădu seama că îndemânarea şi fineţea Otiliei depăşeau cu mult banalitatea bucăţii.
— Ah, zise Otilia, lăsându-şi o clipă mâinile pe genunchi, ce sentimentală sunt!
Apoi, înfigând din nou degetele în clape, începu să cânte Rapsodia ungară de Liszt, indicând cu multă vigoare părţile grave, dar când intră în zona furtunoasă a compoziţiei, trânti deodată capacul peste claviatură şi sări în picioare.
— Îmi vine uneori să alerg, spuse ea lui Felix, care şedea în picioare, puţin cam încurcat de rochia şi nimicurile cărora le slujea de cuier, să zbor. Felix, adăugă ea confidenţial, vrei să fugim? Hai să fugim!
Şi mai înainte ca tânărul să se dezmeticească, deschise uşa de perete şi începu să alerge prin curte. Felix o urmă cu paşi mari, în vreme ce Marina, din uşa bucătăriei, care se vedea jos la parter, mânuind o lingură mare, strigă nebăga-tă-n seamă de fată:
— Haida! A-nceput nebunia!
Otilia o luase spre fundul curţii, care era foarte adâncă şi plină de pomi groşi şi stufoşi. Un mic grilaj, căzut pe alocuri, indica despărţirea dintre curtea din faţă şi cea din dos. Nu era nicăieri nici un strat, iarba creştea în neregulă. Un chioşc înalt de fier se vedea între copaci. Otilia alergase într-acolo şi şedea acum pe banca circulară din interiorul chioşcului, în jurul unei mese de tablă vopsită. Felix sosi în sfârşit şi el şi depuse lucrurile pe masă. Otilia îşi ridicase sus picioarele subţiri şi goale, vârâte de-a dreptul în pantofi, îmbrăţişându-le cu braţele, şi-şi scutura râzând pletele, care-i căzuse pe ochi. După ce Felix se aşeză pe bancă, Otilia desfăcu o cutie lată din care scoase nişte bastoane lungi de ciocolată. Întinse unul tânărului, dar când acesta vru să-l ia cu mâna, ea-l trase înapoi, ducându-i-l de-a dreptul la gură. Luă şi ea un baston,
pe care începu să-l ronţăiască, înşirând în acelaşi timp, pe masă, mănuşile de piele, pe care se pregătea să le frece cu benzină.
— Va să zică, ai să studiezi medicina? Domnul doctor Felix Sima! Sună foarte frumos. Vreau s-ajungi un doctor mare, dar mare. Însă, apropo, Felix, fiindcă zici că te faci doctor, îmi bate inima grozav câteodată şi-mi zvâcnesc vinele. Crezi că am ceva la inimă?... Ia-mi pulsul!
Şi Otilia îi întinse o mână. Felix îi luă maşinal mâna rece şi subţire, în care nu băteau decât uşor vasele sanguine, şi apoi îi dădu drumul încet, fără nici un verdict.
— Am uitat, zise râzând Otilia, că încă nu te-ai înscris. Am devenit ipohondră. Ce vrei? Când te-ntâlneşti mereu cu Titi şi cu unchiul Simion!
— Cine-i Titi? întrebă Felix.
— Nu ştii? Titi e băiatul lui Simion, pe care l-ai văzut aseară brodând, şi al tantei Aglae. Ai să-l cunoşti. Băiat bun, săracul, însă cam...
— Cam?
— În sfârşit, ai să-l cunoşti, evită Otilia caracterizarea, făcându-i semn cu ochii să întindă mâinile spre a depăna o jurubiţă de ibrişin. Dar de tanti Aglae ce zici?
Felix luă o atitudine neutră. Otilia oftă exagerat, dând ochii peste cap ca o madonă de Carlo Dolci.
— Of, doamne! Tanti Aglae are doi copii la care ţine ca la ochii din cap: Titi şi domnişoara pe care ai văzut-o aseară, Aurica. Să nu cumva să-i atingi cu ceva. Mai are o fată, care e măritată sau cam aşa ceva. Am uitat să te întreb: Îţi place Aurica?
Felix făcu un gest evaziv.
— Să te fereşti de ea, că umblă să se mărite şi se-ndrăgos-teşte de cine-i iese-n cale.
Otilia sfârşise de depănat ibrişinul şi acum repara degetele mănuşilor, fredonând o romanţă italiană.
— Cine era domnul gras de aseară? îndrăzni să întrebe
Felix. Fata ridică o privire indignată asupră-i.
— Leonida Pascalopol gras? De ce e gras? Da, într-adevăr că e cam gras, recunoscu ea gânditoare, am să-i spun să slăbească.
— Este tot un unchi? se hazardă Felix cu jumătate gură. Otilia izbucni într-un râs cristalin. — Unchi? Ce bine ar fi! Nu e unchi, e un... prieten al lui papa. Fiindcă faţa tânărului se adumbrise puţin, Otilia începu sa-i dea explicaţii volubile:
— Nu ştii ce om bun este Pascalopol şi ce bogat e! Are o moşie imensă în Bărăgan şi cai de călărie. Mi-a făgăduit că-mi dă unul. Ah, şi cum aş vrea să am o trăsură luxoasă, cu doi cai frumoşi! Este foarte chic! Dacă n-ar veni Pascalopol, ne-am plictisi grozav, fiindcă papa e cam ursuz şi nu-l prinzi pe-acasă. Tu nu te plictiseşti niciodată? Eu, da! oftă Otilia. Câteodată îmi vine sa ţip, şi atuncea mă răzbun pe pian. Ştii că m-am înscris la Conservator, dar nu sunt încă bine hotărâtă. Aş fi vrut sa urmez mai degrabă clasa de dramă. Dramă! Sa fiu actriţă, să am admiratori. Mi-au spus însă că nu prea am glas sonor. Tu ce zici?
Otilia se ridica în picioare pe banca din chioşc şi, întinzând mâinile, declamă cavernos: Voi sunteţi urmaşii Romei, nişte răi şi nişte fameni.
De sus, zărise pe Marina în bucătărie.
— Marino, ţipă ea de departe, ai fier de călcat?
— Este, este, confirmă femeia, morocănos. În curând, Otilia călca în faţa lui Felix, pe care nu-l elibera deloc din
captivitate, rochia de tul, fluierând acum fragmente de şansonete de Fragson. Terminând, îşi potrivi rochia pe deasupra, ca un şorţ.
— Cred c-o să-mi stea bine! Vrei s-o încercam? Hai s-o încercăm.
Şi Otilia luă iarăşi pe Felix de mâini şi-l târî în goană prin curte, şi apoi, răpăind pe scară în sus, până la odaia ei. Acolo, fără nici o jena, îşi trase peste cap rochia uşoară de casă, rămânând într-un jupon prins de umeri cu două panglici, şi îmbrăcă rochia albă de tul. Părea un fluture alb care mişcă uşor din aripi. Ea facu câţiva paşi de menuet, fluierând
o melodie, apoi, ţinându-şi cu mâinile îndepărtate capetele rochiei, facu o reverenţă adâncă în faţa lui Felix. Uitându-şi de mărunţişurile din chioşc, Otilia se luă cu vorba şi, în curând, ea şi Felix şedeau pe marele divan în faţa unui vraf de fotografii, albume şi alte nimicuri, scoase de fată de prin sertare şi aruncate acolo. Cu picioarele încrucişate turceşte, Otilia explică orice lucru:
— Asta eşti tu, când erai mic! Şi aici sunt eu!
Felix privi cu mirare fotografia. Două doamne în rochii strânse la mijloc violent, cu sânii încorsetaşi, şedeau cu demnitate pe două scaune rezemate pe un fundal, reprezentând nori rostogoliţi. De fiecare latură, câte un bărbat în picioare se rezema de un ciubuc al unui scaun, cu câte un picior pus în cruce peste celălalt, într-o simetrie fotografică ridiculă. Un bărbat era ofiţer, şi în el Felix recunoscu pe tată-său, celălalt cu redingotă şi pantaloni umflaţi, fără dungă, era moş Cos-tache. Doamnele ţineau câte o mână pe umerii a doi copii aşezaţi în picioare între un bărbat şi o femeie. Erau un băiat şi o fetiţă, fiecare sprijinit pe câte un cerc mare. Felix îi privi nedumerit, neghicind bine identitatea lor.
— Ia să te văd dacă eşti perspicace! zise Otilia. Care sunt eu, şi care eşti tu?
Felix fu surprins să nu se recunoască în băiat, al cărui păr, de altfel, era dat peste urechi cu ajutorul unei panglici.
— Asta eşti tu, lămuri Otilia, arătând pe fată, şi ăsta sunt eu şi puse degetul pe băiat.
Într-adevăr, fata cu părul lung, cam bălai, şi cu rochie cu platcă, garnisită cu dantelă avea trăsăturile lui, îndeosebi nasul drept.
Bizară fantezie a părinţilor, de care Felix îşi reaminti vag. Ştia că avusese părul lung, înnodat în panglici, până la vreo trei-patru ani, şi că purtase adesea rochie.
— Ce caraghios! râse Otilia şi se pregătea să facă cu un creion chimic mustăţi ipostazei sale din fotografie.
— De ce vrei s-o strici? îi reproşă Felix. E o amintire.
— Ah! privi Otilia curios, şi tu eşti sentimental?
Felix tăcu.
— Nu ştii că onoraţii noştri părinţi aveau intenţia să ne căsătorească? Ca la chinezi, mi se pare!
Cum Felix lăsase capul în jos încurcat, Otilia îl analiza foarte serios:
— Tu n-ai nici o prietenă, n-ai iubit niciodată? Aha, înţeleg, interpretă ea tăcerea, domnul e timid sau discret.
Otilia continuă sa frunzărească fotografiile, apoi recomandă, călduros lui Felix fiecare din cărţile sale, punându-i-le generos pe braţe, în sfârşit îşi aduse aminte înspăimântată:
— Vai, am uitat maşina de călcat! Sa ştii că s-a răcit, şi am atâta treabă! Şi lăsând toate baltă, se repezi furtunos pe scări în jos. Curând, din curte, se auziră fredonările Otiliei.
Felix îşi alese o carte, L'homme а l'oreille cassйe de Ed. About, şi coborî şi el în grădină, aşezându-se pe o bancă, unde începu să citească. Era plăcerea lui cea mare, pe care şi-o satisfăcea cum putea, împrumutând cărţi sau, când avea bani, cumpărând. În odaia pe care şi-o păstrase în casa de pe strada Lăpuşneanu, avea de pe acum o mică bibliotecă. Citi astfel o bună bucată de vreme. Când îşi ridică capul din carte, Otilia dispăruse cu lucrurile şi cântecele ei. Marina se îndrepta greoi spre casă, cu un vraf de farfurii. Soarele era sus pe cer, totuşi încă vreo oră nimic nu se-ntâmplă şi Felix continuă lectura. Cu felul lui accelerat de a citi, înghiţise trei sferturi din volum, când poarta se deschise şi apăru pe ea moş Costache, în haine albe de dril şi cu o panama pe cap, zgârcită de vechime şi multe spălări. Era foarte vesel, judecând după ţuguierea groaselor buze, şi ţinea la subsuoară, cu mare grijă, un pacheţel învelit în jurnal. Nu mult după aceea, Otilia strigă tare din casă pe Felix, poftindu-l la masă. Sufrageria, văzută ziua, era o încăpere tot aşa de înaltă ca toate odăile de jos, părând din cauza înălţimii îngustă, deşi în realitate era destul de largă. Mobila era greoaie, de nuc, cu ciubucuri fantastice şi mari ca nişte bombe, iar prin geamul bufetului se ghicea o dezordine generală. Moş Costache, Otilia şi Felix se aşezară la trei din laturile mesei şi Marina începu să aducă la masă. Felix observă că mâncărurile erau prea abundente, parcă destinate unui număr mai mare de persoane, sau gătite cu voluptate, după o îndelungă foamete. Bătrânul mânca cu mare lăcomie, vârând capul în farfurie, în vreme ce Otilia gusta cu indiferenţă. Bucatele erau nu numai copioase, dar şi numeroase, ceea ce nu miră deloc pe moş Costache, care mânca din toate. Alături de tacâmuri ţinea sub atentă supraveghere pachetul învelit în jurnal.
— Otilia, dădu afară în sfârşit secretul mulţumirii sale bătrânul, mi-a dat Pascalopol să-i plătesc chiria şi, din greşeală, mi-a dat cu o sută de franci mai mult.
Felix înţelese vag că moş Costache făcea lui Pascalopol unele comisioane şi se gândi şi la oficiul de tutor al bătrânului. Cumula va să zică câteva atribuţiuni de soiul acesta. Atunci îşi dădu seama că nu ştia cu ce se ocupă propriu-zis bătrânul. Otilia devenise palidă şi scăpase furculiţa din mână.
— Dar, papa, nu i-ai dat înapoi?
— Ha! făcu moş Costache, mirat ca de o ipoteză absurdă.
Otilia aruncă şervetul şi merse spre locul lui moş Costache, pe marginea scaunului căruia se aşeză, înconjurând capul chel al bătrânului cu cele mai subtile mângâieri.
— Papa dragă, dacă mă iubeşti, trebuie să-i înapoiezi banii! Cum ai putut face una ca asta? Papa dragă, scoate banii.
Şi începu să vâre degetele prin buzunarele de la vestă ale bătrânului, ale cărui sprâncene erau lăsate în jos de o comică supărare, în vreme ce buzele râdeau de gâdilitură. În fine, Otilia descoperi în fundul unui buzunar cinci monede mici de aur, ce fură confiscate, spre ciuda lui moş Costache, care totuşi nu obiectă nimic şi se puse să mănânce mai vârtos. Masa se sfârşi înfr-o indispoziţie generală, şi Felix găsi nimerit să se strecoare tăcut în odaia lui, unde se aşeză să termine lectura romanului lui Ed. About. Mai târziu, cu o altă carte în mână, coborî în grădină şi se aşeză să citească în chioşc. Curtea era pustie, toţi intraseră în casă şi chiar Marina nu se zărea, ceea ce da de bănuit că obişnuia să doarmă după-amiază.
Pe la orele şase, o trăsură cu doi cai albi, aceeaşi din seara precedentă, se opri în faţa porţii, şi din ea coborî Pascalopol, îmbrăcat într-un costum pepit, bine croit, cu ghetre albe, cu floare la butonieră şi cu canotieră pe cap. Pascalopol deschise voios portiţa şi uşa gotică de la intrare, stârnind schelălăitul prelung al clopoţelului. Glasul Otiliei răsună aproape numaidecât şi se auziră totodată tropotele furtunoase pe scară. Pasca
lopol intrase înăuntru, dar geamurile odăilor din curte fiind deschise, se auzeau de afară frânturi de convorbire. Otilia spunea lui Pascalopol să aştepte să-şi pună pălăria. Puţin după aceea, Otilia ieşi pe uşă, urmată de Pascalopol şi de bătrân, care-şi freca mâinile foarte mulţumit. Otilia era îmbrăcată cu rochia de tul. Pe cap avea o mare pleureuse tivită cu dantelă, iar mâinile îi erau până la cot înmănuşate. Avea şi o umbrelă, de asemeni cu garnitură de dantelă. Ceea ce izbi pe Felix, care privea din chioşc, fu nu veselia volubilă a Otiliei, cât satisfacţia reţinută a lui Pascalopol, care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne. Moş Costache ieşi până în poartă. Otilia făcu un gest de adio cu mâna, şi trăsura porni. Nu trecu mult şi se strecură afară pe poartă şi bătrânul cu panamaua lui. Felix rămase singur, oarecum surprins că nimeni nu-i notifică plecarea sau nu-l întreabă ce are de gând să facă, aşa cum era obişnuit acasă. Neavând cui cere învoirea de a pleca şi el, se crezu îndatorat să rămână în grădină şi continuă lectura. Mai spre seară, un factor poştal, mişcând cu mâna o scrisoare, strigă către el: "Domnişoara Otilia Mărculescu!" Felix se apropie cu nesiguranţă.
— Aici stă domnişoara Otilia Giurgiuveanu, zise el.
— Eu am adus mereu aici la domnişoara Otilia Mărculescu, ripostă factorul, sigur pe experienţa lui.
Tocmai atunci veni Marina, care smulse scrisoarea din mâinile factorului, aruncând o privire piezişă lui Felix. Aces-ta se retrase confuz în chioşcul lui, cu desăvârşire dezorien- tat. De ce Otilia, căci nu putea fi decât ea, să se cheme Mărculescu, şi nu Giurgiuveanu? Să nu fie fata lui Costache i se părea o imposibilitate, şi ipoteza aceasta aproape nu-i străbătea mintea. Otilia îi zicea lui moş Costache "papa" şi era legată, cum arătau fotografiile, de toate momentele familiei, semănând de altfel cu răposata ei mamă. Neobişnuit cu complicaţiile familiale şi aducându-şi aminte de primirea ciudată din seara trecută, Felix avu o clipă spaima de a nu fi greşit cu adevărat adresa şi de a nu se afla cumva la alte persoane. Dar această explicaţie senzaţională, hrănită de amintirea lecturilor lui de romane poliţiste, se spulberă repede în faţa sentimentului realităţii. Pe moş Costache, pe Otilia, pe toţi ceilalţi îi recunoştea foarte bine, se afla, nici vorbă, în mijlocul familiei lui, puţin schimbată în fizionomia ei din cauza depărtării şi a vârstei. Felix descoperi şi pe foile cărţii, alături de nenumăraţi "Otilia", "Tili", câte un "Otilia Mărculescu". Probabil, gândi el, Giurgiuveanu avea două nume, sau şi-l schimbase pe cel vechi (această oscilaţie era foarte obişnuită acum câteva decenii). Pe când însă se plimba prin grădină, ochii îi căzură pe un fragment de carte poştală, călcată în picioare, adusă de vânt de prin gunoaie. Pe ea se citea limpede: "Const. Giurgiuvйnu". Va să zică, pe moş Cos- tache tot Giurgiuveanu îl chema. Vârsta îi dădu lui Felix imboldul de a dezlega taina, însă deocamdată problema trebuia amânată, pe Marina neputând-o întreba fără a dovedi că nu-şi cunoaşte nici măcar rudele.
Abia pe la orele nouă, trăsura cu cai albi reapăru în faţa porţii. De astă dată, în afară de Pascalopol şi Otilia, pe bancheta din faţa lor şedea ghemuit şi moş Costache. Marina fu strigată să ia un morman de pachete din trăsură. Pascalopol, găsind că e cald, propuse să meargă cu toţii în chioşc, spre care se şi îndreptă.
— Aha, zise el afabil către Felix, dumneata erai aici? Cum merge? Nu ieşi nicăieri, nu te duci în oraş?
— Să-l luăm şi pe el cu trăsura! strigă Otilia, care-şi lepădase pălăria şi mănuşile.
— Să-l luăm, fireşte, de ce nu? consimţi Pascalopol cu amabilitate, dar puţin contrariat. Apoi adăugă: Crezi că
dumnealui o să-i facă plăcere sa-şi piardă vremea cu oameni de vârsta mea? Tinerii vor sa fie liberi.
Felix găsi primejdios să ia o atitudine într-un fel sau într-altul, dar Otilia îşi trecuse braţele subţiri în jurul gâtului lui Pascalopol.
— Vai, ce prostii spui, dumneata om în vârstă! Lasă să-l luăm şi pe el.
Prin inima lui Felix trecu un fior de neplăcere nelămurită, însă Pascalopol se arătă fericit şi sărută printr-o aplecare a capului mâna Otiliei de pe umărul său drept. Marina aruncă o faţă de masă peste masa de tablă şi în curând se vădi conţinutul pachetelor în care se aflau lucruri de mâncare fine, felii de pateu, brânzeturi fermentate, sticle de vin. Fu chemată, la cererea lui Pascalopol, şi Aglae, care sosi pe o portiţă dindărătul casei, însoţită de Aurica şi de Simion, cu broboada pe el şi cu ghergheful în mină. La lumina unei lămpi atârnate de grinda chioşcului, începu o cină improvizată, la care fu invitat şi Felix şi la care se ilustrară prin lăcomie moş Costache, Aglae şi Simion. Otilia, ca de obicei, abia se atinse de mâncare. În schimb, bău cu sorbituri încete din vinul turnat de Pascalopol. O astfel de colaţiune la ora mesei, într-o casă în care se gătise şi în care gazda putea organiza o cină în regulă, miră pe Felix. Însă el începuse să se obişnuiască cu ciudăţeniile locului.
Pe la orele zece, Pascalopol, Aglae, Aurica şi Costache începură să joace cărţi. Jucau pe bani, şi Aglae se împrumutase din nou, prin trucul ei, de la Pascalopol, totuşi Felix avu impresiunea că cel puţin acesta din urmă nu şedea acolo din patima jocului. Pascalopol era un om inteligent, prea stăpân pe sine ca să se lase, din viţiu, ciugulit de toţi. Era evident că el venea acolo pentru cineva, desigur pentru Otilia, şi că jocul de cărţi era numai un pretext. Felix avea acest sentiment, pe care nu şi-l explica bine, că legăturile lui de rudenie, oricit de îndepărtate, cu Otilia, şi de veche intimitate îi dădeau dreptul să cenzureze purtările ei. Pascalopol nu-i era antipatic, dar văditele lui atenţii pentru Otilia i se păreau scandaloase. De la început ghicise în Otilia o prietenă de vârsta lui, un factor feminin care-i lipsise. Că o fată de optsprezece ani arăta atâta interes pentru un om în vârstă, asta i se părea ciudat. Mai curios era că ceilalţi nu erau scandalizaţi. Dacă moş Costache părea de-a dreptul încântat şi specula cu umilinţă această situaţie, Aglae şi Aurica nutreau în priviri invidia.
— Vă plimbaţi mereu, zise la un moment dat Aurica, cu glas moale, pe noi nu ne onoraţi niciodată...
— Vai! se disculpă patetic Pascalopol, dar fără să încurajeze vreo interpretare precisă.
— Ei, ce vrei tu, Aurelio? interveni acră Aglae, dumnealui caută temperament, îndrăzneală, cum au fetele de azi. Acum nu mai merge modestia fetelor crescute cumsecade. Ştii tu să pui picior peste picior şi să te spânzuri de gâtul bărbaţilor? Pascalopol făcu un gest de reproş cu ochii către Aglae, Costache răsuci o ţigare, udând-o cu limba, cu o expresie de absenţă desăvârşită, iar Otilia, care sta în spatele lui Pasca- lopol, se desprinse uşor şi se aşeză lingă bătrân.
— Pascalopol, continuă Aglae cu vocea îngroşată, dumitale ţi-ar trebui o femeie blândă, nu prea tânără, care să te stimeze, nu o zănatică...
Moşierul se încruntă, indispus, şi căută o scăpare cu ochii înspre locul Otiliei, dar aceasta fugise. În curând se auziră din casă, pe fereastra deschisă, undele picurate ale pianului. Otilia cânta Vals în do diez minor de Chopin cu foarte multă delicateţe şi cu o austeritate tehnică ce descoperea pe eleva de Conservator. Pascalopol întoarse capul cu o mare satisfacţie, având aerul a primi un omagiu personal. Aurelia rămase in
diferentă, de-o indiferenţă făcută, Aglae însă dădu dovezi de impacienţă, ca şi când o muscă ar fi supărat-o. În sfârşit izbucni, trântind o carte:
— Grozav e de agasant pianul ăsta! (Apoi strigând:) Otilio! dă-l încolo de pian, ştii că mă enervează! (Mai încet, către ceilalţi:) Ori ştii să cânţi, ori nu. Pianul cere talent... Didina cânta bine!
Judecata era de o nedreptate scandaloasă şi se vedea că nu vine decât din răutate. Pascalopol încercă să îmblânzească situaţia.
— Cocoană Aglae, azi eşti rău dispusă. Domnişoara Otilia
cântă minunat, e o artistă. Aurica lăsă capul în jos, strângându-şi buzele între dinţi. — Aşa eşti dumneata, galant, mai aruncă Aglae o
înţepătură. Mai bine mi-ai spune ce să fac cu Titi, că sunt foarte supărată. L-a lăsat corigent iar... îl persecută... fiindcă el e timid, nu e îndrăzneţ ca alţii... a fost şi bolnav. Poate cunoşti pe cineva, să pună o vorbă bună la toamnă...
— Punem, punem, cum să nu, se oferi Pascalopol, întot-deauna îndatoritor, dar eu zic ca până atuncea să-l prepare cineva, ca să fim mai siguri.
Felix şedea pe o bancă în apropierea chioşcului, în bătaia luminii, nehotărându-se să plece, câtă vreme Otilia se afla prin preajmă. Deodată auzi glasul fără densitate al Aurichii, voit persuasiv:
— Putem să rugăm pe domnul Felix, mamă, cred că n-are să ne refuze!...
— Chiar că s-ar putea, dac-ar vrea dumnealui.
Felix se învoi bucuros, şi puţin după aceea, când i se păru mai priincios, dădu bună seara şi se retrase. Când ajunse în geamlâcul de sus, care privea înspre grădină, văzu pe Otilia stând la o fereastră deschisă. Conversaţia de jos şi incidentul cu pianul o indispusese probabil, şi acum se refugiase aici, fără să iasă din raza lui Pascalopol. Zărind pe Felix, Otilia îl chemă în şoapta.
— Ce faci? Vino aici!
Când Felix se rezemă de canatul ferestrei, Otilia îi spuse tot încet:
— Nu ştii ce viperă este tanti Aglae asta! Uf!
Ca şi când ar fi bănuit o inimiciţie, Aglae, care-i zărise în treacăt sub sclipirile lunii, zise tare de jos:
— Otilio, să-l aduci mâine pe dumnealui la noi!
— Da, tanti, răspunse cu o miere teatrală Otilia, făcând o strâmbătură cu înţeles lui Felix, are să-i para foarte bine lui Titi!
Însă numaidecât adăugă încet lui Felix:
— Să vezi ce prost e!
Pascalopol imploră pe Otilia să se coboare. Aglae, ca să nu supere prea mult pe moşier, se asocie şi ea, conciliantă:
— Dar vino jos, Otilio, ce stai acolo?!
Otilia făcu un semn de adio lui Felix, care intră în odaia lui şi se culcă. Târziu de tot, când se trezi o clipa din somn, întunericul se subţia crepuscular şi un cocoş cânta. Lui Felix i se păru că aude trosnitura uşii gotice de la intrare şi, puţin după aceea, rostogolirea roţilor unei trăsuri.
