Pe la începutul lunii august, după-amiază, Marina aduse de alături vestea că a venit Olimpia cu Stănică. Otilia informă pe Felix:
— Asta este cealaltă fată a tantei Aglae, şi Stănică e bărbatu-său... bărbat e un fel de a vorbi, nici nu sunt căsătoriţi. Şi ce vrea? întrebă ea pe Marina.
— A născut copilul, şi acum încearcă din nou, poate or îndupleca pe bătrân.
— Să vezi ce scandal are să fie! se bucură Otilia. Moş Simion nu consimte să dea fetei nici un fel de zestre, are fel de fel de gărgăuni în cap, iar Stănică, după ce a scos-o pe Olimpia din casă, nu vrea în ruptul capului să se cunune. Aş dori s-o vezi pe Olimpia... sunt amândoi o pereche senzaţională.
— Vor să vină aici mai pe seară, aşa mi-a spus cocoana Aglae, dădu Marina un supliment de informaţii, când o veni şi domnul Pascalopol. Zice că aşa poate se ruşinează bătrânul de el. Acum stau ascunşi în odaie la domnişoara Aurica.
— Ce rost are, îşi dădu Felix cu părerea, să fie amestecat Pascalopol în afacerile astea? Nu se supără?
— Aş! Nu-l cunoşti pe Pascalopol. E de o răbdare nemaipomenită, şi mai cu seamă îi place să fie consultat. E politicos cu tanti Aglae şi cu toţi, numai ca să aibă sentimentul că se află într-o familie. N-are pe nimeni.
Într-adevăr, mai târziu, când toţi erau strânşi în salon (afară plouase) şi Simion îşi broda perna în semiîntuneric, uşa se deschise, şi un bărbat şi o femeie, tineri amândoi,
apărură. Aglae şi Aurica întoarseră capul, simulând surpriza.
— Olimpia! tu eşti? exclamă Aglae cu o solicitudine în care voia să pună totuşi o uşoară supărare.
Olimpia se lăsă sărutată de Aglae pe amândoi obrajii, în vreme ce mâna acesteia era sărutată cu un respect afectat de Stănică. Cei doi salutară pe toţi, şi de departe şi pe Simion, care se mulţumi numai să mormăie, fără să scoată capul din gherghef. Pascalopol se înclinase ceremonios în faţa Olimpiei.
— Sărut mâinile, doamna Raţiu! şi-i duse vârful degetelor la gură.
Olimpia semăna în chip izbitor cu Simion şi cu Titi, având bărbia despicată la fel, în două, în chip supărător pentru o femeie. Era măslinie la faţă şi cam planturoasă, şi câţiva peri îi conturau o uşoară mustaţă. Sprâncenele, ca şi la Titi, erau îmbinate viguros deasupra nasului. Stănică, în schimb, era roşu la faţă, fără sa fie propriu-zis gras, de o sănătate agresivă, contrastând cu părul lui mare şi negru, foarte creţ şi cu mustaţa în chip de muscă. Un guler tare şi înalt ţinea o cravată înfoiată ca o lavalieră. Venise îmbrăcat într-un cos-tum de soie-йcrue deschis şi Felix fusese izbit, de la început, de lărgimea hainei şi de ridicula dimensiune a canotierei de paie, care abia îi cuprindea părul. Stănică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi declamator, iar Olimpia, moale, sentenţios şi cu o mare convicţiune.
Aglae deschise focul:
— Ar trebui să fiu supărată pe voi, Olimpio. Niciodată nu s-a întâmplat în familia noastră asemenea ruşine. Trebuia să vă gândiţi bine înainte de a face pasul ăsta. Staţi împreună de un an, aveţi copil şi trăiţi ca păgânii. Să nu vrei tu, Stănică, să faci cununia!
— În faţa lui Dumnezeu, declamă clamoros Stănică, suntem uniţi pe vecie. Numai moartea ne va despărţi.
În vreme ce Aglae vorbea, moş Costache o privea ţintă, însuşindu-şi cu fizionomia toată atitudinea ei reprobatoare. Când însă luă cuvântul Stănică, ochii îi fură atraşi ca de un magnet în direcţia acestuia şi acum bătrânul se exalta mult de ideea uniunii libere.
— Stănică, declară solemn Olimpia, nu-şi poate lua sarcina unei familii fără să aibă capital, ceva, cât de cât. —Ce e al vostru e pus deoparte, făgădui Aglae. Olimpia strâmbă din nas:
— Până atunci trebuie să trăim, avem greutăţi. Stănică aleargă toată ziua, săracul, azi nu prea merge avocatura. I-a promis cineva o slujbă, dar până acum...
Stănică aruncă tuturor o privire mândră, măgulit că era astfel compătimit de Olimpia.
— Poate o să vrea domnul Pascalopol, zise Aglae, să încerce să-ţi găsească ceva, cum are dumnealui relaţii...
Simion, Aurica, Olimpia şi Stănică întoarseră automat capul spre Pascalopol, ca şi cum din partea lui venea o propunere precisă. Acesta zise simplu:
— Am să-ncerc!
— Oricum ar fi, eu nu înţeleg să fiu nedreptăţită, continuă Olimpia. Sunt cea mai mare din surori şi nu-mi daţi ce mi se cuvine.
— Eu mă gândesc la viitorul ei, la viitorul copilului nostru, tună Stănică. Pentru mine nu vreau nimic, decât pe ea!
— Simion este de vină în toată afacerea asta, aruncă Ag-lae o privire mânioasă spre bătrânul cu broboadă, care lucra mereu ca şi când n-ar fi auzit nimic, nu vrea, şi nu vrea. Dacă vă punea casa pe numele vostru de la început, n-aveam atâta supărare! Lui să-i vorbeşti şi cu el să vă descurcaţi.
— Mamă, interveni Olimpia cam cu supărare, dacă nu vrea tata, eu nu pot să-l fac să mă iubească în silă, puteai să ne dai dumneata, din partea dumitale.
Aglae se încruntă, iar Aurica privi cu duşmănie la Olimpia.
— Ba asta nu, dragă! Am pe Aurica, pe care trebuie s-o mărit, şi pe Titi; nu pot să-i las pe drumuri. Tu trebuia să ai răbdare până o scoteam la un fel cu păcătosul ăsta.
Simion ridică numai capul, şi buzele îi tremurau cu intenţia parcă de a spune ceva, dar tăcu. Moş Costache, înfricoşat de a trebui să ia vreo atitudine, lăsase capul adânc spre cheseaua cu tutun. Atunci Pascalopol luă cuvântul împăciuitor:
— Nu e bine să mergeţi prea departe. Lucrurile se pot
aranja. Ce zici, domnule Simion? Simion avu o tresăritură, apoi spuse repede:
— Nu e fata mea!
Aglae râse cu dispreţ.
— Nu e fata lui! Dar a cui e? M-a înnebunit cu prostia asta!
Olimpia semăna în chip izbitor cu Simion, încât afirmaţia păru lui Felix bizară. Mai târziu, o întrebă pe Otilia, şi aceas-ta-i povesti că totul era o idee absurdă a lui Simion, fără nici un temei, pe care o striga când era în toane rele, că bătrânul avea o casă a lui, nu prea mare, pe care Aglae voia să i-o dea Olimpiei ca zestre, dar Simion nu consimţea, nevrând să rămână fără nimic. Aglae îi confisca pensia şi orice ban, chiar mica chirie pe care o scotea de pe casa lui. Astfel, s-ar fi părut că în rezistenţa bătrânului e un resentiment faţă de tutela Aglaei. Pascalopol interveni conciliant:
— O faci să sufere degeaba pe... domnişoara... pe doamna Olimpia... Te-a supărat cu ceva, poate... în împrejurări de acestea, se uită totul.
— Nu e fata mea! strigă aproape Simion, cu un glas nebănuit şi, fără să se mişte din loc, se făcu roşu la faţă.
— Acum iar se irită, observă Aglae cu nuanţa indiferentă cu care prevesteşti o ploaie.
Olimpia tremură puţin buzele, scotoci în corsaj o batistă şi izbucni deodată într-un plâns zgomotos.
— Doamne, doamne, zise Pascalopol cu multă delicateţe,
nu sunteţi cuminţi deloc. Stănică, luând o atitudine nobilă, se ridică în picioare:
— Domnule Tulea, câtă vreme şade sub acelaşi acoperământ cu mine, Olimpia e sub protecţia mea, şi nu permit, înţelegi dumneata...
Moş Costache se ridică repede de la masă, cu aerul că are treabă în odaia vecină, iar Aglae făcu desperată semn lui Stănică să tacă. Acesta însă se aprinsese.
— ...să jigneşti pe aceea care în faţa lui Dumnezeu este soţia mea şi mama fiului nostru! Vânăt la faţă, Simion sări în picioare aşa de iute, că broboada îi căzu de pe umeri, şi, de furie, făcu spume la gură:
— Eşti un pungaş, nu e fata mea, nu dau nimic, nu e fata mea, eşti un pungaş.
Şi căuta cu ochii ceva să arunce. Negăsind, luă ghergheful şi, într-o clipă, îl făcu bucăţi, sfâşiind cu înverşunare etamina. Apoi rămase aşa tremurând din tot corpul. Toţi tăcuseră şi nu se mai auzea decât plânsul cu sughiţuri al Olimpiei. După o pauză lungă, Aglae zise autoritară lui Simion:
— Bea puţină apă!
Aurica se ridicase şi întindea un pahar de apă bătrânului, care-l luă docil şi sorbi din el.
— Iar voi, se îndreptă Aglae către cei doi, plecaţi acum. O să văd eu ce fac cu ăsta. Olimpia ieşi suspinând, iar Stănică o urmă ţanţoş, după ce dăduse ceremonios bună seara. Simion, calmat cu aceeaşi repeziciune cu care se înfuriase, cu aerul chiar de a nu şti ce s-a întâmplat, privea mâhnit la ghergheful lui şi la ghemele de lână risipite pe jos şi se aplecă să şi le culeagă. Otilia se repezi şi-i adună toate lucrurile, punându-i-le pe măsuţă.
— Ghergheful e rupt, zise ea, nu mai faci nimic cu el. Îţi dau eu altul, care nu-mi mai trebuie!
— Îmi dai altul? spuse Simion încântat şi senin. Bine, atunci să-mi dai!
— Du-te şi te culcă, Simioane, porunci Aglae, că e târziu
şi te-ai enervat. Lasă, că brodezi tu şi mâine. Bătrânul se îndreptă supus spre uşă, condus de Otilia.
— Simion, continuă Aglae după ieşirea lui, e încăpăţânat ca un catâr, dar tot o sa dea. Trebuie lăsat în apele lui. Nu pot s-o fac pe Olimpia asta să înţeleagă să nu mai vină pe aici ca să-l irite. Stănică s-a luat după ea. Dacă-l laşi în pace pe Simion, fără să-i baţi capul, se înduplecă.
În vreme ce Otilia, care dusese pe Simion acasă, se întorcea pe portiţa din fund, auzi în întuneric o şoaptă bine articulată.
— Otilio, Otilio!
— Cine este? întrebă ea puţin cam speriată.
— Eu sunt!
O umbră se apropia din direcţia chioşcului şi Otilia recunoscu pe Stănică.
— Ce faci aici? Unde ai lăsat-o pe Olimpia?
— Mă aşteaptă în stradă. Vreau să te rog ceva. Dă-mi douăzeci de franci împrumut. Nu trebuie să ştie nimeni. Nu vreau să umilesc pe Olimpia şi să mă cobor până la părinţii ei denaturaţi. Când n-am să mai pot face faţă, îmi zbor creierii.
Stănică spusese aceste cuvinte cu o petulanţă în care nu se ghicea nici un soi de depresiune, privind nerăbdător înspre poartă.
— Să văd dacă am, zise Otilia, aşteaptă-mă aici.
Otilia se urcă sus în vârful picioarelor şi se întoarse re-pede.
— Uite, zise, îţi mai dau încă o dată, dar să ştii că nu mai am. De atâtea ori v-am dat la amândoi.
— Bine, bine, mulţumesc, răspunse Stănică, luând banii. Unde şade Pascalopol?
— Dar ce-ai cu el?
— Vreau să-i mulţumesc fiindcă se ocupă de noi.
— Stănică, îl imploră Otilia, lasă-l în pace pe Pascalopol, prea îl sâcâie toţi. Nu ştiu unde stă.
Stănică ar mai fi voit sa spună ceva, dar se auzeau paşii celor dinăuntru, care coborau pe scări. Fugi repede spre poarta de din dos şi ieşi în stradă prin curtea cealaltă.
În seara următoare, Pascalopol, în vizita obişnuita la Otilia, primi din mâinile unui comisionar o scrisoare închisă, în care citi următoarele:
"Stimate domnule Pascalopol, Clipele pe care le trăiesc acum sunt decisive pentru viaţa mea şi răspunsul dumitale poate să se încheie pentru mine cu un glonte de revolver. M- am gândit ore întregi până să iau condeiul în mână şi, în sfârşit, m-am decis să apelez la inima dumitale nobilă, care înţelege toate. Existenţa mea este un martiriu închinat la două fiinţe dragi: Olimpia şi fiul meu. O fatalitate nemiloasă mi-a stat împotrivă de câtăva vreme, încât acum sunt în postura tragică de a nu-mi putea hrăni familia anemiată şi debilă. Nu voi face apel la părinţii denaturaţi niciodată. Te rog pe dumneata să fii aşa de bun să-mi împrumuţi o sută de franci, pe care îi voi restitui la prima ocazie. În caz de refuz, sunt decis să termin cu această mizerabilă existenţă şi te rog să ocroteşti familia mea. Cu mii de mulţumiri
Stănică Raţiu"
Pascalopol citi scrisoarea, privit în tăcere de ceilalţi şi aşteptat de comisionar, şi ar fi voit să râdă în tihnă. Se stăpâni. Nu era deloc înşelat asupra caracterului lui Stănică
şi, deşi dispreţuitor pentru sumele mici de bani, avea totuşi disciplina sufletească de a nu se lăsa păcălit. Îi veni gândul fugitiv de a citi măcar scrisoarea celorlalţi. Se feri să nu înfurie însă pe Simion, deşi i-ar fi plăcut să agaseze puţin pe Aglae. Când însă văzu pe Otilia, care îl privea îngrijorată, îşi dădu numaidecât seama că ar fi umilit-o, scoţând în evidenţă micile escrocherii pe care le îngăduia din cauza ei. Scoase portmoneul şi dădu comisionarului banii, iar scrisoarea o vârî în buzunar.
— Este vechilul de la moşie, minţi el celorlalţi, care a venit şi-mi cere să cumpere nişte materiale.
Evident, Stănică nu se sinucise, dar nu dispreţui să apeleze şi la "părinţii denaturaţi", în numele "fiului" său de o lună. Simion refuza casa şi se uita urât numai când era şi Olimpia de faţă, dar pe Stănică îl suferea. Acesta îl lua de braţ, îi lăuda zgomotos lucrările şi-i smulgea câţiva lei, când avea. Pe Aglae o biruia cu maniera distinsă de a-i săruta mâna şi cu apelativul "mamă". Stănică ciupea câte ceva de la cine-i ieşea în cale, chiar de la Marina. Acesteia însă îi cerea o cotă mai mică:
— "Tanti" Marina! dă-mi doi lei.
— N-am, fugi de-aici, n-am decât o băncuţă. Îl prinse într-o zi chiar pe Felix, singur acasă.
— Nu-i nimeni? întrebă el, simulând desperarea. — Nimeni!
— Ce ghinion! Soţia mea e grav bolnavă, şi n-am un ban în casă. Mă-mpuşc. N-ai dumneata măcar cinci lei?
Însă victima de predilecţie a lui Stănică era Aurica (în onoarea ei îşi numise copilul Aurel), admiratoare în general a oricărui bărbat şi îndeosebi a acestuia, pentru vigoarea şi îndrăzneala lui. Stănică, în numele unei rudenii pe care n-o legalizase, lua pe Aurica în braţe şi o săruta viguros pe amândoi obrajii. Apoi intra în materie:
— Cumnată, viaţa mea e un lung martiriu!
— Vai, domnule Stănică, un bărbat ca dumneata învinge totul în viaţă.
— Şi totuşi sunt un învins. Eu, un intelectual, un om destinat carierelor superioare, n-am zece lei. E intolerabil. Voi reda bietei Olimpia libertatea ei.
A "reda libertatea"' era o formulă ce umplea de mare îngrijorare pe Aglae, care vedea cu groază pe Olimpia întoarsă acasă cu ruşine şi cu un copil. Dar situaţia Olimpiei se ame- lioră pe neaşteptate, şi tot graţie lui Stănică, fără ca acesta să fi avut intenţia expresă. Stănică veni într-o zi abătut în odaia cu pernele, în care lucra Simion. Aglae, văzându-l pe geam, intrase şi ea.
Fără să spună nimic, Stănică se aşeză pe sofa, îşi desfăcu puţin vesta şi se întinse pe spate cu o mână pe frunte şi una în dreptul inimii.
— Dar ce ai? îl întrebă Aglae, incredulă, în vreme ce Simion, hipocondru, îl privea cu nelinişte.
— Sunt bolnav, sunt grav bolnav, şopti cu întârziere Stănică şi, vârând cu încetineală mâna în buzunar, scoase o batistă mare, pe care o întinse spre Aglae, fără sa privească. — Ce e cu batista?
— Mamă, te rog s-o uzi în apă rece, s-o pun la inimă.
— Eşti bolnav de inimă? întrebă speriat Simion, apropiin-du-se.
— Da.
— Şi eu cam sufăr de inimă, mărturisi Simion. Ce simţi? Aglae se răsti la bătrân, aducând totuşi batista udă lui
Stănică:
— Fugi de-acolo cu boala ta de inimă. Iar începi cu prostiile. Dar tu, se adresă ea ipoteticului ginere, de unde până unde, că nu te-am mai auzit?
— Sunt grav bolnav. Doctorii nu-mi dau mult de trăit. Am ascuns boala, ca să nu amărăsc pe Olimpia, să nu-i dezvălui viitorul întunecat. Am fost nobil, dumneavoastră nu m-aţi preţuit. Supărările mi-au agravat boala.
— Te doare? insistă Simion.
— Nu mă doare, am palpitaţiuni înspăimântătoare şi leşinuri. Pune mâna, să vezi!
Şi Stănică luă mâna lui Simion care i se întindea şi o puse în dreptul inimii. Simion crezu a constata o mare anomalie şi zise îngrozit:
— E bolnav. Îi bate, cum îmi bate şi mie câteodată.
— Când n-oi mai fi, urmă Stănică cu glasul stins, vă rog să aveţi grijă de Olimpia, pe care am adorat-o, şi de fiul nostru. Regret că n-am putut prin muncă sa-i las o situaţie clară, ăsta a şi fost motivul pentru care am insistat atâta să-i faceţi Olimpiei foaia dotală... ar fi avut o casă unde să se adăpostească...
Simion tuşi puţin, dar nu se mai irită.
— Aş dori să pot sa mai trăiesc câteva săptămâni, mai adăugă Stănică, spre a-i da un nume.
— Stănică, zise Aglae autoritar, incredulă în fond, dar întrevăzând cu îngrijorare o ipoteză posibilă a cazului Olimpiei, bolnav-nebolnav, să faci bine să nu mai lungeşti... cununaţi-vă odată, măcar civil, şi isprăviţi... ne râde lumea... am să vă dau şi eu câte ceva... ai auzit, Simioane, dă-le casa şi nu te mai încăpăţâna.
Simion nu zise nimic, obstinat din fire, nici nu protestă. Stănică făcu gestul de a-şi aduna puterile.
— Îi aduc actul redactat. O semnătură numai, şi restul mă
priveşte pe mine. Totuşi Simion nu se dădu învins cu una, cu două. Stănică venea aproape zilnic şi, din bolnav, devenise un compătimitor al bătrânului, pe care îl întreba serios:
— Dumitale cum îţi mai merge?
Îi adusese chiar nişte pretinse doctorii, din care Simion apucase să ia pe furiş, până ce-i fură aruncate de Aglae. Între patru ochi, Stănică merse şi mai departe.
— Eu înţeleg foarte bine sentimentul dumitale, zise el lui Simion, ca avocat şi ca om, am întâlnit atâtea cazuri. O greşeală de tinereţe a nevestei, pricepi dumneata, o mică infidelitate, pe care un suflet generos o iartă... se naşte un copil legitim, după acte, dar pe care instinctul de tată îl respinge... Îţi spun dumitale, Olimpia nu-ţi seamănă deloc, nici la temperament... Însă ce sunt eu de vină? In faţa legilor, Olimpia este fata dumitale, şi eu trebuie să-i dau o reparaţie... Un socru ca dumneata, un artist, este pentru mine o mare cinste, un îndemn la lucru, deschizătorul unui ţel în viaţă.
Prin astfel de complicitate insidioasă cu ideile fixe ale lui Simion, Stănică câştigă mai mult decât prin implorări şi declamaţii. Stănică începu să ducă pe Simion prin oraş şi sa-l trateze cu bere prin grădini (bătrânul nu avea mai niciodată bani proprii) şi să-i aducă în casă fel de fel de indivizi, spre a le arăta "galeria de pictură". Aceste purtări schimbară într- atât opinia lui Simion despre Stănică, încât când Otilia şi Felix porneau la moşia lui Pascalopol, toată lumea în casa Tulea vorbea de cununia Olimpiei ca de un eveniment iminent.
