Another world // Miracles II

1. Un nou început

  Mi-am dat ochii peste cap pentru ceea ce părea a mia oară în ultimele două ore, fiind  mai nerăbdătoare ca niciodată să ies pe ușa casei mele. Ei bine, de azi înainte o pot numi fosta mea casă. Începând de astăzi, pentru prima dată în 19 ani, urma să locuiesc singură. Un lucru normal pentru orice persoană de vârsta mea, având în vedere că aceasta este o vârstă decentă să-ți iei viața în propriile mâini, să devii propria persoană și să te maturizezi. Nu și pentru părinții mei. Încă de când m-am născut, mama și tata - în special tata- au fost mult prea protectivi cu mine. Și cu toate că știu că mereu mi-au vrut doar binele și că fac totul din iubire, uneori mi-aș fi dorit să pot experimenta viața singură. Să învăț singură din greșelile mele. Pe scurt, mi-am dorit să trăiesc viața de adolescent. Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, având în vedere că în ochii lor eu încă eram un copil care avea nevoie de protecția lor. Nu am înțeles nici până în ziua de azi de ce simțeau nevoie să se poarte cu mine de parcă aș putea să mă sparg în fiecare moment, însă mereu am avut impresia că amândoi îmi ascund foarte multe lucruri și că familia noastră e plină de secrete.

 -Mama, știi că încă o să fiu în New York, nu? Nu e nevoie să plângi atât... o să vă  vizitez mereu când am ocazia, mi-am asigurat mama pentru a suta oară, oftând. Cu toate că-i iubesc pe amândoi mai mult decât orice, puteau fi foarte complicați.

 -Sunt foarte mândră de tine, Ellie! a reușit să spună printre lacrimi. Doar că o să-mi lipsești enorm, casa o să fie pustie fără tine.

 -Încă o să-l mai ai pe tata, am zâmbit, asigurând-o. 

După încă 10 minute în care ne-am luat rămas bun - adică mama a plâns și m-a îmbrățișat încontinuu, în timp ce tata era vizibil trist și îngrijorat pentru „fetița lui" - m-am  urcat în sfârșit în mașină și am pornit spre noul meu apartament.  Eram atât de fericită și nerăbdătoare să-mi încep noua viață, să am libertatea pe care mi-am dorit-o mereu și să depind doar de mine.  

 Când am fost admisă la Columbia University - mai exact la Columbia Law School - am fost în extaz. Încă nu primisem o bursă, dar aveam de gând să lucrez foarte tare și să obțin una. Dacă tot eram determinată să fac această schimbare, nu aveam de gând să trăiesc pe banii părinților mei pentru prea mult timp. Eram motivată să obțin o bursă, să-mi găsesc un job și să încep să am grijă de mine de una singură. 

  După drumul pe care l-am parcurs doar într-o oră, am ajuns în sfârșit. Mintea îmi e plină cu gânduri de tot felul. Și trebuie să recunosc, îmi era frică. Faptul că părinții mei m-au protejat în felul în care au făcut-o timp de 19 ani, avea consecințe. Iar una dintre ele era lipsa de independență.  Nu sunt obișnuită să fiu singură, să mă descurc singură, să fac ce vreau. Ceea ce mă îngrijora, având în vedere că de azi înainte voi fi - în mare parte - pe cont propriu. Dar sunt cu siguranță pregătită să învăț.

 Am ieșit în sfârșit din visatul cu ochii deschiși când mi-am auzit telefonul sunând. Puteam să jur că e mama, vrând să verifice dacă am ajuns cu bine. Dar e doar un mesaj de la Violet.

 „În 10 minute ajung. Ești deja acolo?"  -Violet

„Abia am ajuns. Vrei să te aștept și să urcăm împreună?"  -Eu

„Daaa, te rog! Ești cea mai tare!"   -Violet

 Am zâmbit. Violet este cea mai bună prietenă a mea de când îmi pot aduce aminte și acum colega mea de apartament. A fost lângă mine mereu și  nu există o persoană în care să am mai multă încredere decât am în ea. Violet și cu mine suntem foarte diferite, dar asta nu ne-a oprit niciodată din a fi cele mai bune prietene. Mama ei era foarte înțelegătoare, lăsând-o mereu să-și ia propriile decizii. Personalitățile noastre erau total diferite, dar eu cred că ne completam.