"10 zile către rai" [in pauza]

Ziua 3

Și într-o mare înspumată sufletul meu se va înneca

Atunci când singura dragoste a inimii va cădea.

Ziua 3

Așezându-se pe marginea mesei, Aimée își privii jurnalul; coperțile lui negre îi dădeau aerul  aproape mortuar pe care îl avea în sufletul ei. Dădu filă cu filă, îndreptând colțurile îndoite și lipite cu lacrimi sau mici pete de sânge. Multe dintre propozițiile care erau începute nu aveau finalitate, iar ea trecu repede peste acele pagini. Știa că atunci durerea ei fusese atât de puternică încăt cuvintele nu îi puteau lua locul.

Inspirând adânc și dând în continuare paginile ajunse spre sfârșitul carnetului și îl lăsă deschis la una dintre paginile libere, apoi luă stiloul negru și începu să scrie din nou, ca în fiecare moment anevoios. Numai că picul nu îi stătea în mână, la fel cum ideile îi fugeau la orice încercare de notare a lor. Oftă de câteva ori apoi se ridică și merse spre bucătărie unde, dând drumul într-o crăticioară neagră la apă, așteptă să se umplă după care o puse pe foc. După câteva minute bulburuci minusculi începură să apară pe marginea cratiței, făcând-o să pară cu se pregătește să erupă.

Cu privirea pierdută mai departe de apa din ce în ce mai fierbinte, se sprijini de perete și respirând încet, își atinse încetișor burta cu vârfurile degetelor, simțind încă o urmă de viață scânteind înăuntru.

Era o noapte târzie de iarnă când, la numai două săptămâni după ce aflase de boala ce o mistuia la suprafață, cu rădăcini bine închegate înauntru, a mai aflat ceva ce urma să-i omoare ultima ființă de speranță și bucurie. Era o noapte târzie iar ea stătea în pat, cu ochii întredeschiși, cu o carte în mână, dar nu citea. Privirea îi era ațintită asupra unui punct inexistent de pe perete dinspre est. Alături de ea, Davon părea să doarmă dus; dar el aștepta ca ea să închidă lumina și să se înghesuie în el, căutându-i căldura brațelor, așa cum făcuse înf iecare noapte de când se întorseseră acasă. Dar ea nu dădea niciun semn că ar vrea să doarmă în această noapte. Se mai întâmplase ca ea să nu vrea – să nu poată – să doarmă, dar într-un final stingea veioza micuță și se afunda în brațele lui.

Se întoarse cu fața spre ea, dar nu păru să îl observe, căci privirea ei rămăsese în continuare înghețată. Pieptul ei se înălța ritmat în sus, apoi se lăsa în jos, în respirații adânci și neliniștitoare. El îi luă mâna într-a sa și îi simți pielea rece. Trecură câteva secunde bune până când ea își îndreptă privirea asupra lui. Cu ochii ei curioși îl țintui pentru un moment apoi îi zâmbi. 

– Cred că e ceva...aici, îi arătă ea spre burta ei, aproape de stomac.

El se ridică și o cuprinse în brațe.

– Ce anume?

– Nu știu, dar simt...

Sprâncele lui se încruntară creeând două cute umflate între ele. Îi era rău?

– Vrei să mergi la baie? Îți vine să vomiți?

Odată cu începerea chimioterapiei ea avea stări de greață și mergea destul de des la baie pentru a da afara tot ce tocmai mâncase. Sau ce nu mâncase...Cu toate astea Davon o susținea în tot timpul în care ea nu mai putea continua singură.

– Nu, nu, e altceva. E aici...

Îi luă mâna într-a sa și i-o puse pe burta sa suptă.

– Simți?

El stătu câteva secunde așa, dar nu își dădu seama ce voia ea să spună. El nu simțeal nimic, așa că dădu din cap.

– Sunt sigură că...