"10 zile către rai" [in pauza]

Ziua 2

Cu un sărut de noapte bună

Al tău vis se va-ncheia-ntr-un clar de lună.

Ziua 2

 Aimée deschise ochii și pentru câteva secunde nu reuși să-și dea seama unde se află; totul părea să fie atât de alb, ajunsese oare în rai? Dar mirosul, acel miros înțepător și prea bine-cunoscut care-i pătrundea în nări cu fiecare respirație întretăiată... acel miros o aduse înapoi în realitate.

Nu din nou, se gândi ea, nu din nou în spital.

Întorcând capul îl observă pe Davon. Stând acolo – ca întotdeuna – asta era o priveliște ce ar fi plăcut mult unui pictor de demult. Ei doi, într-un circuit ce-i aducea mereu în aceeași și aceeași locație. Davon, bărbatul cu ochii de un onix palid, cu părul de un blond atât de șters, de uscat, ca spicele de pai, el, cel care îi fusese atât de des alături, stătea chiar și în al unsprezecelea ceas alături de ea, fata cu ochii de un albastru pentru care orice albastru al mării ar invida-o, cu pielea de un alb-gălbui palid, Aimée, fata cea micuță și firavă.

Stăteau acum împreună în acel pat rece al spitalului, încercând să învingă destinul ce li se împotrivea cu toate sulițele ce-i fuseseră puse la învoială.

Davon își ridică privirea, puțin amețit după somn, puțin contrariat de faptul că ea e trează și-l privește, și se ridică în picioare, după care îi mângâie obrajii și îi atinse buzele cu un sărut firav. Ea îi zâmbi și încercă să se ridice, dar corpul ei era mult prea slăbit pentru a putea să se susțină. El se simți săgetat, iar ochii i se umplură cu lacrimi când o ajută să se ridice în picioare.

Cu doar câteva luni în urmă această ființă firavă își primise sentința usturătoare ce urma să-i curme viața, iar sufletul ei reacționase ca un vapor ce urma să se ibească de un iceberg, sufletul ei își accelerase durerea p'nă la epuizare...

Într-o după-amiază de ianuarie, când Aimée și Davon tocmai reveniseră la școală după vacanța de sărbători, simptomele ei începuseră să se manifeste mai acid și mai frivol ca niciodată. Deși după Crăciun capul ei continuase să-i dea dureri amețitoare, luase o mulțime de pastile în speranța că toate acestea sunt doar încercările unei răceli de iarnă, ca în fiecare an.

În acea zi tocmai își bea cafeaua în biroul ei micuț, urmărind știrile de dimineață, când a simțit că o senzație puternică de frig o cuprinde. În doar câteva secunde corpul ei începuse să zvâcnească, să tremure și să se zbată din toate puterile. Speriată și cu ochii plini de lacrimi, cu părul zburlit și mâinile amețite, a apăsat pe butonul de apelare rapidă, sunându-l pe Davon.

– Ce este? întrebase el, cu un zâmbet ciudat pe buze.

Fericirea faptului că ea îl sunase, acea senzație de bucurie ce-i umplea sufletul și mintea de fiecare dată când cineva vorbea despre ea, sau, mai mult, când el vorbea despre ea, ca și simpla ei apelare la telefon, îi dispăru când nimeni nu răspunse la celălalt capăt al liniei.

– Aimée? Aimée? insistă el, apoi o străfulgerare de fier îi trecu prin inimă.

I s-a întâmplat ceva, din nou, știu el.  Închise și formă numărul ei. Telefonul sună fără ca cineva să răspundă. Avea o întâlnire cu un alt director, dar întoarse mașina imediat și porni înapoi spre școală. Brobonițe de transpirație i se formaseră pe tâmple și i se prelingeau ușor, spre gât.

Opri mașina cu o frână puternică în fața școlii și intră pe ușă alergând. Urcând scările până la primul etaj, a deschis repede ușa de la biroul ei. O văzu stând jos și tremurând spasmatic.