....Ora 5:40 dimineața, ma bucur de liniște într-o cafenea, pana cand vor veni ei cu agitațiile si țipetele lor îngrozitoare. Se pune praful pe visele mele.... E praful dezamăgirii fata de viitorul meu si fata de lumea in vare cică ''trăiesc '' , dar eu nu trăiesc, eu mor cu fiecare secunda petrecuta in lumea asta infecta.
In cafenea intra un băiat, un băiat asemenea mie. Îmbrăcat in negru, fara chef de viata...însă trece nepăsător pe lângă mine si se așează la masa apropiata de mine.
Ma holbez la el, el se holbează la mine, dar orgoliul nu ne lasa sa comunicam....asa ca ochii noștri vorbeau, își spuneau in sincron ca se iubesc. Pana la urma mi-am făcut curaj si l-am întrebat cum il cheamă.El s-a uitat la mine si mi-a spus '' Eu nu-mi simt inima, si vrei sa simt iubirea''....
Apoi a plecat, au fost cuvintele care imi răsunau in cap in fiecare noapte. In acea zi, chiar am simțit ca trăiesc...si mor in același timp.
Aveam de ales intre totul sau nimic....
-Va urma-
^_^
