Jurnalul unui Adam - volumul I

Jurnalul unui Adam - volumul I (mostră)

Bogdan Marcu

JURNALUL UNUI ADAM

volumul 1

I.

„Cândva, te recunoșteam dintr-o mie. Azi, nici măcar atunci când te am în față."

Andreea a fost prima mea iubită. Aveam aproape 15 ani, ea aproape 17 – mă simţeam mândru că reuşisem să-i îmbrobodesc mintea unei tipe mai mare ca mine. Relaţia noastră nu a ţinut prea mult – legat, vreo două săptămâni. Dar au fost două săptămâni pline pentru mine, zile în care am învăţat să sărut o fată și în care am scăpat de feciorie. Norocosul de mine!

Dacă ar ştii draga mea Andreea cât de emoţionat eram înainte de primul nostru sărut din iarna aceea. De emoţii, uitasem de frig şi nici nu simţisem că-mi îngheţase fundul pe gardul din faţa blocului ei. Pe drumul spre ea, îmi închipuiam cum să o sărut încât să nu mă fac de râs şi cu cât mă apropiam de locul nostru de întâlnire, cu atât mai tare-mi bătea inimioara de adolescent.

Inevitabil am ajuns. Dar am ajuns cu cinci minute mai repede. Se pare că nerăbdarea mi-a făcut picioarele să se mişte puţin mai repede. Cinci minute ce mi s-au părut o eternitate în care creierul meu se încinsese sub ninsoarea slabă din acea zi.

Hai Andreeo, hai odată! Mor aici! Nici în prima zi din clasa întâi nu am avut atâtea emoţii, să ştii. Apari de după un colţ de bloc, îmbrăcată în nişte ghete negre, blugi albaştri şi o geacă neagră – atunci nu am realizat ce purtai, abia după ce am ajuns acasă şi imaginea ta mi-a venit în minte, te-am putut descrie cum erai îmbrăcată. Cu fiecare pas ce-l făcea înspre mine, îmi creştea puţin câte puţin ritmul cardiac – cred că aveam tahicardie.

- Bună! Andreea, încântată! îmi spui cu un zâmbet pe chip, în timp ce mi-ai întins mâna. La dracu', transpirasem tot!

- Bună! Adam, încântat! Şi ţi-am strâns mâna de parcă eram pe punctul de a încheia cine ştie ce afaceri importante.

Nici nu m-am gândit că vom face cunoştinţă, ci că ne vom săruta fără nicio altă vorbă. Că vom muta sărutările de pe Messenger în viaţa reală, că am făcut cunoştinţă acolo şi că schimbasem deja suficiente cuvinte pentru a mai pierde acum timpul. Eram naiv! De fapt, naivitatea era caracteristică vârstei şi avea cauze în noutatea pe care tocmai o trăiam – până atunci mă mai tachinasem cu alte fete, dar nimic mai mult.

- Ce faci? mă întreabă cu acelaşi zâmbet larg pe chip.

Câte făceam în sinea mea, dar tot ce ţi-am spus a fost ceva extrem de sec:

- Bine, tu?

Acum, când mă gândesc la replica mea mă bufneşte râsul. Îmi propune să ne plimbăm pentru că altfel riscăm să devenim sloiuri. Ea a condus cam toată discuţia, cu tact, fără să pară deranjată de lipsa mea de experienţă – de fapt, ştia în ce se bagă, căci îi spusesem că-s nou în astfel de experienţe.

M-a întrebat ce-mi place, ce nu, ce planuri am după ce termin clasa a 8-a, dacă îmi place vreo materie şi tot felul de chestii de genul. După fiecare răspuns, aproape mecanic, repetam întrebarea „Dar ţie?". Nu s-a enervat, ci mi-a răspuns calm, aşa cum îi răspunde un părinte copilului său care se află la vârsta cunoaşterii şi descoperirii de noi lucruri.