Jurnalul unui Adam - volumul I

4

- Totul. Adam, când alegi să fii cu o femeie, nu contează trecutul ei atât timp cât ai făcut alegerea cu sufletul deschis. Contează ceea ce faci în prezent și ceea ce-ți dorești pentru viitorul vostru.

- Păi și dacă a stat cu încă 10, să zicem, înaintea mea, nu crezi că ar trebui să știu? eram din ce în ce mai confuz.

- Dacă vrea să știi, îți va spune. Dacă nu, te va minți. Femeile au o vorbă pe care o folosesc des și o vei auzi și tu: „ești al doilea". Trecutul poate fi, într-o oarecare măsură, ascuns, însă prezentul și viitorul sunt în mana ta și a ei. Eh, mă rog, cândva, peste vreo doi-trei ani, îmi vei da dreptate.

Am făcut cale întoarsă, spre blocul ei. Mă uit la ceas, a trecut o oră, dar eu aveam impresia că trecuseră doar vreo 5 minute. Așa-i când faci ce-ți place – timpul zboară și nu-ți lasă prea multe clipe să te bucuri.

Pe drumul de întoarcere, am tăcut. Și eu, și ea. Și de data aceasta a fost o tăcere cruntă, apăsătoare, ca liniștea de dinaintea furtunii. Nu mai aveam curajul să o îndepărtez, așadar priveam înainte și-o țineam de mână. Nu știam ce altceva aș fi putut să fac. Aveam impresia că am dat-o în bară, deși nu știam exact cu ce.

Uită-ne-n fața blocului ei. Prea repede am ajuns, prea repede a trecut timpul. Nu voiam să plec, dar nu-i puteam spune asta. Nu găseam ceea ce credeam eu pe atunci că se numește curaj.

- Vii sus? mă întreabă perechea de ochi căprui.

Eram uluit. Am rămas mut. Eram întruchiparea perfectă a muțeniei pământului.

- Ce?! o întreb eu, în timp ce încercam să mă dezmeticesc.

- Vii sus la mine? Ai mei sunt plecați, iar afară e din ce în ce mai frig. N-aș vrea să răcim.

- Ok.

Ș-am intrat în scară, ș-am urcat patru etaje, ș-am intrat în casă, și m-am așezat pe canapeaua din sufragerie și tot nu-mi venea să cred. Era prea repede, lucrurile luaseră o turnură prea bruscă.

- Vrei ceva?

- Un pahar de apă, te rog.

Mi-a adus paharul cu apă. L-am băut într-o secundă.

- Ce-i cu tine? mă întreabă Andreea.

- Nimic, ce să fie?

- Adam, te văd, nu-mi vinde gogoși, te rog!

- Sunt surprins, asta e tot, îi răspund încercând să par sigur pe mine.

- Înțeleg. Mi-a zâmbit. Cel mai frumos de până atunci.

A plecat în altă cameră. Când s-a întors, era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni scurți, albaștri, care se terminau brusc chiar sub fese. Ș-un maiou alb, puțin cam larg, pentru că, din lateral, i se vedeau sânii. Cred că mă holbam la ea mult prea evident, pentru că a început să râdă.