He's not coming home

6. Mitul devenit realitate

  Plouă. Stau pe canapeaua din living citind "Pe aripile vântului". O citesc de fiecare dată când mă aflu într-o situație dificilă sa vad cum ar proceda Scarlet O'Hara.
Mă uit la ceasul digital de pe bar: 5:48. N-am dormit toată noaptea.

  Se aud scârțâind scările de lemn.

- N-ar trebui să-ti faci griji in legătură cu incidentul de aseară, vine Alan și mă sărută pe frunte asezandu-se lângă mine pe canapea.
- Nu-mi fac griji.
- Nu? atunci de ce toată noaptea am auzit rasfoitul paginilor? Se citea cartea singura sau ce, spune el ridicând o sprânceană crezând că m-a închis.

Dau ochii peste cap.
- Daca m-ai auzit înseamnă că nici tu n-ai dormit, așa că suntem chit.
- Bine, ce zici de niste ouă prăjite și bacon?
- Cat timp tu gătești, eu mă voi duce sa mănânc ceva mai semnificativ.

Mă îndrept spre subsolul casei unde este ladă frigorifică in care ținem pungile cu sânge.
Trag capacul iar micul bec din frigider se aprinde. Astăzi am să împart o punga de B cu Alan. Venirea familiei nu a făcut decât să-mi scadă rația.

Accelerez până acul indică 180. Drumul este liber, de-a dreapta si de-a stanga nu se vede decât pădurea de un verde închis care părea că se întrepătrunde cu cerul înnorat. Accelerez mai mult.

Deodată imi sare în față un lup de mărime considerabilă. Frânez brusc și am norocul sa nu mă răstorn. Ies din mașină, lupul nu se clintește.

- Bine acum ce? pun eu mâinile în șolduri.

Clatină capul parcă studiindu-mă, dar rămâne nemișcat.

- Poți sa te dai din drum?! grozav am ajuns sa vorbesc cu animalele, zic dandu-mi ochii peste cap.

Are ochii de culoarea ambrei cu un punct negru pe irisul ochiului stang. Ciudat.

Mă urc in mașină, telefonul vibrează pe scaunul din dreapta intr-una: Alan.
Îl ridic să răspund și lupul dispare.

- Olive, sunt vârcolaci in oras, spune Alan panicat.(Da, eu pot muri de la mușcătura unui vârcolac, el nu.)
-Atunci tocmai am întâlnit unul, îl întrerup.
- Unde ești? Vin acum.
- Nu e nevoie a plecat.
- Ai grijă, sună-mă dacă îl revezi.

Inchid. Credeam ca-s doar legende. În Europa n-am întâlnit niciunul, aici pe continentul american am auzit doar legende despre oameni care se transforma in lupi la luna plină. Dorran susținea mereu că ei există: "Liv, dacă tu nu crezi in existența lor asta nu înseamnă că nu există".

Parchez lângă o decapotabila grena destul de familiară. Are copertina trasă din cauza ploii. Portiera se deschide, din mașină apare Dorran.

NU! nu-mi spune că..
- Ce faci, colega? iar un rânjet i se imprimă pe față.
- Poftim?? Ce cauți aici, Dorran?
- Așa îți tratezi noii colegi?
- Dorran, glumești,nu? spun încercând să mă conving singură că e totul o glumă.

- Nu, de când cu potaile alea nu ai sa mergi nesupravegheată nicăieri, spune incrucisandu-si brațele.
- In ce clasa ești? oftez.
- In clasa cu tine, imi răspunde dând din sprâncene și dezvelindu-si colții.
- Ce faci?!? Ești nebun, ar putea sa te vadă cineva, spun uitandu-ma in parcarea liceului.
- De când ai devenit așa responsabilă, Liv?

Mă îndrept direct spre intrarea liceului, cu Dorran pe urmele mele strigandu-ma să-l aștept.

Cu siguranță va fi o zi lungă.