Lângă Același Suflet

III.

Trecând câteva luni de atunci, din momentul în care cei doi și-au împărtășit iubirea, viața lor a fost.. diferită.
-Poftă bună! Ii spuse cu un zâmbet cuceritor Luis.
-Mersi,poftă bună și ție!
-Mvai puiul asta mai are puțin și zboară, se vede ca nu mă place.
Anabel izbucni într-un râs, pe care rar îl obții.
-Pai uite și tu, nici măcar nu mă privește, nenorocitul, las' că îți arăt eu ție!
Împingând ușor bucata de pui și trăgând ușor bolul cu salată .
-Mmm, ce bun e.. Zise ușor degustat.
-După cum văd, cred că o adori,spuse ea continuând să zâmbească.
-Meh, știi cum e la foame mănânci orice e în farfurie.
-Ei nici chiar, începând să se amuze și mai tare,off dacă o să mai râd mult, voi exploda, huii..
-Te ador când vad că acest zâmbet ce îți luminează întreaga față, făcându-te să fii și mai frumoasă.
Deodată pupilele lui Anabel se făcu tot mai mari, puteai să îi auzi de la un metru inima bătând.
-OK, eu mă duc până în cameră, vad ca această salată splendidă nu cade prea bine, ridicându-se el subtil și îndreptându-se către bucătăreasa orfelinatul.
-Bună ziua, mulțumesc pentru delicioasa mâncare, dar puteți să mă ajutați cu ceva?
-Depinde de ce, spune tinere o să încerc să te ajut. Oferindu-i un mic zâmbet.
-Vedeți fata aceea de la masă?
-De Anabel spui?
-Da, puteți va rog să îi puneți lângă desert și acest bilețel?
Arătându-i o mică bucată de hârtie albă, pe care erau imprimate câteva cuvinte.
-Bine, te ajut, zise bucătăreasa.
-Mulțumesc, mulțumesc mult, sunteți cea mai tare!
După ce toată lumea terminase de mâncat, urmă ca bucătăreasa să le aducă desertul, ce consta defapt într-o amămărâtă budinca pe care o dădea statul pentru a mai îndulci puțin aceste suflete părăsite .
-Comandă specială, spune bucătăreasa , așezând bilețelul.
-Oh,ok... Ce e asta?întreabă nedumerită Anabel.
Însă bucătareasa deja pleca la altă masă pentru a continua să împartă desertul.
Un fior de curiozitate îi trecu Anabelei prin vene.Si cu un gest rapid deschide biletul "Arăți precum un înger, până și soarele se apleacă în fața ta"
Ușor obrajii ei se transforma în doi bujori, flacăra inimi ei pâlpâia tot mai tare.
Cum viața ne poate fi formată ca o poveste doar din iubire. Pe holul îngust două inimi se atrăgeau, un mic zâmbet, o timidă privire însă o mare atracție își face simțită prezența.
Timpul, o oră, o zi, o săptămână, o secundă, fiecare are rostul de a schimba ceva, de a crea o schimbare.
Astăzi avea loc o ședință la orfelinat, pentru a decide cum se mai pot schimba unele lucruri. Fiecare din membri orfelinatul avea dreptul la a cere o "schimbare".
-Bună!
O voce dură dar și temătoare își găsea ecoul în sala mare de lângă cantină, era doamna inspector Lucia Florescu. Ea era reprezentanta celor de la "Ai o casă, ai o familie, ai o viață", o campanie ce ajuta fiecare orfelinat,dar și azil din oraș.
-Astăzi, e o zi în care vă puteți cere dreptul. Azi aveți ocazia de a schimba ceva,așa că nu fiți timizi ci lăsați-vă gândurile să plutească afară.
-Am putea să renovam dormitoarele, spuse Ingrid.
Câteva voci au mai recomandat să facă ieșiri sau sa organizeze o călătorie.
-Bine, am înțeles, puteți cere și altceva să știți, zise Lucia.
Era rândul fiecărui suflet pustiu să își exprime dorința.
Ajunse la Anabel, presiunea privirilor îi creau o stare de neliniște, așteptarea era tot mai aprinsă.
-Anabel te așteptăm să știi, o trezi Ingrid din transă.
-Aa, nu știu ce să cer.. Nu cred că merit această șansă.. Alegeți pe altcineva, va rog!
-Știți, hm.. Puteți să vă păstrați dorința pentru când vă veți putea putea decide,zise reprezentanta.
După ce ședința se încheiase,fiecare se îndrepta spre camera lor. O liniște apăsătoare colinda holurile. Viața de orfan nu era foarte interesantă, nimic special nu se întâmplă, spiritele lor erau tot mai liniștite și mai cuprinse de singurătate.
În spatele clădirii se afla un copac bătrân, era acolo de ceva timp, înainte de a sosi Anabel.
În fiecare seară când se simțea rău, se așeza sub el și privea cerul, se uita la sinceritatea lui, la legătură cu cei de jos. Deși părea departe, ea simțea ca îl putea atinge.
-Hei,Marrie știi cumva unde este Anabel?
-Cred că e în curte Luis, de obicei acolo se refugiază,zise Marrie.
-Oh, da.. Mersi!
Ieșind afară întunericul își făcea apariția, timid apar și stelele Lângă copac surprinsă de lumina lunii stătea rezemată o siluetă, era ea.
-Bună, spuse ușor Luis, ce faci?
-Bună, încerc să îmi găsesc liniștea interioară.Tu ce faci aici?
-Păi te căutăm și am aflat că aici te ascunzi.
-Mh.. Uneori prefer să mă retrag, să stau în liniște și să îmi ascult gândurile sau sentimentele.
-Cât de des faci asta?
-Aa.. Ori de câte ori simt nevoia.
-E bine aici îmi place și deși sunt de ceva timp în această "casă" nu prea am venit pe aici.
- Eu vin aici de 18 ani, de fiecare dată când vreau să mă descarc aici e locul perfect.
-Și acum la ce te gândești?
-Eh.. Mă gândesc la dorința aia.. La ce o să cer.. dacă voi da greș, dacă reușesc să o irosesc?
Pintr-o mișcare ușoară mâinile lor se ating, o ușoară energie reușește să readucă un zâmbet pe fața ei. Inimile lor începură iar să bată de parcă ar fi în război.
Ei doi,copacul, cerul înstelat și iubire lor. Până și timpul parcă stătea la mâna lor.
-Nu vei știi până nu vei încerca.. Crezi că dacă nu faci nimic și stai să te gândești doar la dezavantaje va fi mai bine?
Eu zic să îți asculți inima, uneori ea face alegerea cea mai bună.
Viața e albă și noi cu amintire și clipe reușim să o coloram, să facem ca totul să devină o adevărată poveste.
-Da, cred că ai dreptate.. Dar nu știu mă gândesc și la celelalte..
-Cu cât te gândești mai mult la asta cu atât te afunzi mai tare în ceață.. Lasă totul să vină odată cu vântul.
-Mulțumesc! Zise timid și încet Ana el cu ochii ei sinceri ce niciodată nu te pot minți.
-Hm?!
-Că ești aici, că ești alături de mine..
-Eh, viața ne-a adus împreună, deși avem un trecut înfiorător putem să ne facem viitorul plin de bucurii.
Deși viața e grea, mai ușor trece timpul cu cineva alături. Cineva le-a oferit șansa de a se cunoște, de a-și descarca emoțiile.